Isabela Vasiliu-Scraba

Lichidarea lui Mircea Eliade prin tertipuri

sau 

Adevărul (cel mai plauzibil) despre viaţa

 si opera lui I.P. Culianu

 

Motto:“Cu orice creaţie culturală creşte şi prestigiul

 internaţional al ţării” (Mircea Eliade)

 

Cineva observa că Ioan Petru Culianu reprezintă “un fenomen exploziv introdus în cultura română de după 1989”. Sigur, ar fi contra-productiv să repunem în circulaţie ditirambii prin care s-a realizat această masivă manipulare, care în sine ar fi fost chiar benefică, dacă numele lui Culianu n-ar fi fost folosit permanent (de susţinătorii săi cei mai mediatizaţi: Andrei Oişteanu, H.R. Patapievici, Sorin Antohi si Leon Volovici) pentru a pune pe tapet acuzaţii nefondate la adresa lui Eliade, dacă interesul s-ar fi axat pe opera lui Culianu si nu pe “asasinarea postumă” a lui Mircea Eliade. Vom reda doar una din imaginile de prezentare a lui I.P.Culianu pe internet: “se stabileşte pentru scurt timp în Olanda, dar în cursul aceluiaşi an, 1976 este invitat în SUA ca visiting profesor obţinând apoi o poziţie titulară de profesor la Divinity School” (v. Exilul creator în www.alternativaonline.ca).

 

De aici se vede intenţia de diminuare a perioadei olandeze, remarcându-se si modul cum este umflată artificial perioada în care Ioan Petru Culianu a predat la Universitatea din Chicago. In frază se insinuează minciuna poziţiei academice de “profesor titular” la Divinity School, care se alătură neadevărului despre cariera universitară a lui Culianu din Olanda, cumva pe linia trucajelor folosite de Editura Humanitas. Autorul prezentării de pe coperta a patra a romanului Hesperus publicat de Editura Univers în 1992 se limita să noteze că discipolul a predat la aceeaşi universitate ca si maestrul său, fără a spune că acolo a fost doar visiting professor, cum scria Culianu in noiembrie 1990.

 

Foarte probabil, minciuna după care Ioan Petru Culianu a fost “numit profesor plin” la Divinity School a fost lansată prin fişa lui Culianu din dicţionarul scos de ARA, Românii în ştiinţa şi cultura occidentală (1992, Academia Româno-Americană de Ştiinţe si Arte, pp.112-113), apărut în timpul lui Iliescu, Petre Roman si Silviu Brucan, fisă de dezinformare, unde se mai spune că în 1978 Culianu ar fi fost deja “profesor asociat”. In loc de semnătură, autorul scrie că poziţia politică a lui Culianu (1) a fost ostilă “recrudescenţelor antisemite” din România post-ceauşistă şi că asasinatul din 21 mai 1991 a fost pus probabil la cale “fără ştirea guvernului Român”, de ca si cum aceste informaţii dubioase ar fi avut vreo legătură cu valoarea lui Culianu ca istoric al religiilor.

 

Trecând într-un con de umbră rolul esenţial pe care l-a avut profesorul Mircea Eliade (onorat cu cea mai mare distincţie academică din America), la invitarea lui Culianu să ţină conferinţe la Divinity School, Editura Humanitas dezinformează cititorii scriind pe pagina a doua a Dicţionarului religiilor (Bucureşti, 1993, 1996; Iaşi, Polirom, 2007) următoarele:  “În martie 1986 este chemat ca visiting professor la Chicago, unde, după moartea lui Eliade [22 aprilie 1986], îi succede acestuia la catedra sa”. Tare ne-ar place să vedem figura profesoarei Wendy Doniger, “the succesor to Mircea Eliade at University of Chicago”, la citirea unor asemenea enormităţi care se înscriu perfect în ceea ce Culianu a numit “Sindromul Paul Robertson”.

 

Pentru a realiza uriaşul  “arc peste timp” întru maxima extindere a unui profesorat ocazional (2) la Divinity School, Humanitas uită să adune la anul 1976 încă 12 câţi a spus Culianu într-un interviu că a stat în Olanda: “Din cei 12 ani petrecuţi în Olanda, primii 7 au fost îndestulători” –spunea în februarie 1990 Culianu -, “însă ultimii 5 mult mai puţin, pentru că Guvernul olandez începuse să reducă bugetele universitare” (v. rev. 22, nr. 862.). De asemenea Liiceanu pare că nu ştie că protejatul lui Eliade nu-i putea succede la catedră  întrucât nu avea doctoratul de Stat. Mai plauzibil ar fi că în primăvara anului 1986, Culianu a ţinut doar două conferinţe la Chicago (I. The Witch: Who did the Hunting and Who put an end to it, pe 5 mai 1986; II The Trickstreness: Religious Dualism Revisited, pe 8 mai 1986), după care, pe 15 iunie 1986, cum scrie în scrisoarea din 14 ian. 1886, s-a întors în Olanda. Aici, pe lângă orele la universitate pe care din 1986 începuse a le preda ca profesor asociat (/conferenţiar), continuă lucrul la dicţionarul religiilor lăsat neterminat de Mircea Eliade,  corectează traducerile la Eros et  magie (Flammarion, 1984) si la Experiences de l’extase (Payot, 1984), cele două volume urmând să apară în 1987 la editurile care-l publicaseră şi pe Eliade în Italia si în SUA. Pe 13 noiembrie 1986 ţine la Groningen o conferinţă despre apocalipsele medievale. Pe lângă aceste activităţi, mai face naveta Olanda – Franţa pentru These d’Etat pe care o predase înainte de-a lua avionul spre America (v. scrisoarea lui Culianu din 3 febr. 1985).

 

Numeroasele exagerări ale poveştii cu profesoratul la Divinity School imediat după moartea lui Eliade, care a alimentat ideea de “succesor al lui Eliade”, l-a făcut pe Serban C. Andronescu (Bucureşti, 1924 - SUA, 2004) să scrie un articol bogat în amănunte biografice cunoscute fără intermedieri, în care cercetează relaţia maestru-discipol în cazul celor doi (v. A fost I.P. Culianu ‘discipolul lui Eliade’? ). Rezultatul este complet diferit de ceea ce prezintă Matei Călinescu în prefaţa Dialogurilor întrerupte (Iasi, Polirom, 2004, pp.5-36), unde nu scapă ocazia de-a repune pe tapet acuzaţiile nefondate aduse lui Eliade, dovedind si el cum mediatizarea lui Culianu este  însoţită de strădania de a-l dărâma cu tot dinadinsul pe Eliade de pe piedestalul pe care a fost pus de confraţii săi din mediile academice occidentale.

 

In volumul de studii privitoare la istoria filosofiei româneşti (Editura Academiei, Bucureşti, 2006), la capitolul rezervat lui Culianu, sînt perpetuate neadevărurile biografice puse în circulaţie de dicţionarul scos de ARA în 1992 si de Gabriel Liiceanu în 1993 odată cu publicarea Dicţionarului religiilor tradus de Cezar Baltag, deşi în suplimentul cultural “Litere Arte si Idei” din 18 mai 1992 s-a publicat traducerea unui Curriculum vitae intocmit de Culianu si completat de Tereza Culianu-Petrescu după moartea fratelui ei (v. L.A.I., Nr.19/52, Anul II, p.3 si pp.6-7).

 

Dar, la urma urmelor, dacă toate editurile care l-au publicat pe Culianu (Humanitas, Univers, Nemira si Polirom) au făcut abstracţie, vreme de cinsprezece ani, de această bio-bibliografie, de ce să nu participe si Editura Academiei la cosmetizarea carierei universitare a “urmaşului lui Eliade”? Iată modalitatea în care sînt induşi în eroare cititorii cărtii apărută la Editura Academiei: “în martie 1986, este invitat la Divinity School, Chicago, în calitate de visiting professor. Din 1988 Culianu este profesor titular al acestei universităţi”(v. Mona Mamulea, I.P. Culianu – O răsturnare de paradigmă în filosofia culturii, în Studii de istoria filosofiei româneşti, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 2006 ). In volumul coordonat de I. Pogorilovschi, Mona Mamulea colportează neadevărul privitor la gradul de  “profesor titular” . Or, spre sfârşitul anului 1990, când Culianu era în SUA în calitate de cetăţean olandez, el scrie că în 1987-1988 a fost “visiting professor la Divinity School-Chicago”. Tot Mona Mamulea aranjează ca şederea în Olanda să fie ceva mai scurtă, să se refere la o perioadă de 10 ani (ca si în dicţionarul scos de ARA în 1992) şi să se termine tocmai în anul când Culianu primea la Universitatea din Groningen gradul de conferenţiar(3). Pe 14 ianuarie 1986 discipolul îi scria lui Eliade că “peste câţiva ani, posturile [de conferenţiar] vor deveni probabil de profesor plin”. Din prefaţa pe care o scrie pentru Dicţionarul religiilor, contractat de Mircea Eliade să apară la Plon, aflăm că în Olanda, după anii petrecuţi la Groningen, Culianu a fost si Fellow in Residance la Netherlands Institute for Advances Study .

 

Despre perioada olandeză Mona Mamulea consemnează că Ioan Petru Culianu ar fi ajuns profesor în cadrul Secţiei de cultură română, unde ar fi predat cursuri de cultură română din 1976 până în 1986. Probabil ea a preluat din  Prefaţa scrisă de Mircea Eliade în februarie 1982  informaţia (greşită cu bune intenţii) că autorul volumului Eros si magie ar fi predat  “istoria culturii româneşti” (4). Dicţionarul scos de ARA în 1992 nu specifică ce a predat Culianu la Groningen. Mircea Eliade, interesat de cultura română, era la curent cu recenziile făcute de Culianu la volumul lui Sergiu Al-George, Limbă şi gândire în cultura indiană si la volumul lui Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână (1979). El ştia probabil si de Conferinţele de studii româneşti de la Groningen (5) la care Culianu participase de multe ori. In prefaţa pe care i-o ceruse Editura Flammarion , Mircea Eliade a scris, în felul lui binevoitor, despre una din preocupările constante ale protejatului său, nu ceea ce îi spusese Culianu în scrisoarea din 29 august 1977 : “s-ar putea ca începând din octombrie să primesc întregirea normei la secţia de italiană (…). Contractul meu a devenit, între timp, permanent de la 1 noiembrie, ceea ce înseamnă că probabil nu mă voi mai mişca de aici” (Dialoguri întrerupte, 2004, p.119).

 

După scrisorile lui Culianu si din interviurile luate în 1990 (în februarie în Italia si după aceea în SUA), iată cum ar apărea completările la datele pe care Culianu le trece în fişa bio-bibliografică alcătuită în noiembrie 1990: în Italia a stat aproape 5 ani, începând din iulie 1972. După trei ani de studii la Milano şi-a luat licenţa în noiembrie 1975 cu lucrarea: Gnosticismo e pensiero contemporaneo: H. Jonas. Apoi I.P. Culianu a fost câteva luni colaborator cu contract la Catedra de Istoria a Religiilor de la Universitatea din Milano, cu 164 000 lire pe lună (6). Teza condusă de Ugo Bianchi i-a fost publicată în Italia (Roma, L’Erma di Bretschneider, 1985) la un an după apariţia celor două cărţi la Flammarion si la Payot. Invitat de Mircea Eliade în iarna lui 1975, discipolul rămâne pentru două trimestre la Chicago, unde se documentează si scrie despre Eliade o carte, din care în 1978 Cittadela Editrice îi scotea Apendicele exact la vremea când din Chicago maestrul îl îndemna să renunţe la acel text politic (v.Corespondenţa Eliade-Culianu, Polirom, Iasi, 2004, p. 132 si p.136).

 

La fel ca si în prezentările de la Humanitas (Dicţionarul religiilor, 1993 si 1996), în  Studiile de istoria filosofiei româneşti (vol. I, Editura Academiei, Buc., 2006) se poate citi că “tesi di laurea” din 1975 i-ar fi conferit lui Culianu “un prim titlu doctoral” (v. Mona Mamulea, op. cit.), pentru ca mai încolo să regăsim minciuna cu cele trei doctorate susţinută cu zel de Patapievici (7). La Chicago, cu prilejul interviului din 1990 luat de Gabriela Adameşteanu, Culianu vorbea doar de cele două doctorate din Franţa (rev. 22 nr.585, p. 10).

 

Din 1976 cariera universitară a lui Culianu s-a continuat în Olanda (8), unde a primit cetăţenie în 1979. Înaintea sustinerii doctoratului de 3eme cycle de la Sorbona (despre experienţele extatice), participă  (în martie 1980) la un Congres la Louvain-la Neuve (Belgia) unde este invitat să conducă discuţiile pe tema pre-dualismului iudaic(v. Dialoguri întrerupte, 2004, p.210). La universitatea din Groningen, Culianu a fost în primul an asistent de română(9) apoi a predat italiana. In 1981 îi apare în Italia, într-un volum colectiv, studiul Religione e accrescimento del potere. In anul universitar 1981-1982, la Groningen predă un curs de istoria religiilor (v. interviul din 21 iulie 1981 luat de Handoca). În 1983 într-un volum omagial apărut la Groningen (dedicat lui Noomen) publică “Les fantasmes de la liberté chez M. Eminescu (pp. 114-146). In diferite reviste de specialitate publică referatele sale la diverse congrese si sustine o bogată activitate de cronicar al lucrărilor de istoria religiilor.

 

Sub îndrumarea lui Eliade, care în 27 martie 1984 îi scria că pregăteşte cuprinsul volumului IV al Istoriei Religiilor cu numele şi adresele colaboratorilor (Dialoguri întrerupte, p.249), Culianu se preocupă de corespondenţa cu unii colaboratori la volumul care avea semnat de Eliade contractul de publicare la Payot. Un an mai târziu Eliade îi scria că a primit deja capitolul despre Japonia, de la un fost elev si că urmează să primească capitolele despre America Centrală si despre America de Sud. “Imi rămâne de ales colaboratorul pentru Nord-America; vreau să fie, ca şi ceilalţi, din Chicago school” (15 febr. 1985). Din scrisoarea de răspuns a lui Culianu aflăm că Eliade încă nu-i solicitase să colaboreze cu vreun capitol la acest volum pe care-l vroia alcătuit din lucrările foştilor săi elevi. Pe 5 ian. 1989 Culianu notează că în 1986 mai existau colaboratori la Istoria Religiilor (vol. IV) care nu-şi definitivaseră contribuţiile. In februarie 1990, el spunea în Italia următoarele: “Mircea Eliade m-a onorat cu proiectele sale, între care cel de-al IV-lea volum de Istoria credinţelor si ideilor religioase si mai apoi Dicţionarul religiilor” (rev. 22, nr.862) pe care l-a dus la bun sfârşit pe la începutul anului 1989 cu unele modificări de conţinut si de perspectivă metodologică.

 

In 1984 Ioan Petru Culianu îi spunea lui Andrei Oişteanu, venit în Olanda să-i ia un interviu, că este discipolul lui Eliade “în măsura în care Mircea Eliade mă recunoaşte ca discipol” (transcriere din emisiunea dedicată lui I.P. Culianu în 2003, difuzată pe programul 2 al TVR). In 1985 Oişteanu publică interviul lui Culianu în Revista de istorie si teorie literară în 1985 (nr.3, pp.89-93), revistă unde va publica şi articolul lui Culianu Avers si revers în istorie. Cîteva reflecţii cvasi-epistemologice despre opera lui Mircea Eliade (RITL, 2-3/1986), comentat în 1988 de Sorin Antohi, într-o revistă clujană. In 1985 îi apare Mircea Eliade et le long combat contre le racisme în Nouvelle Acropole nr.81, pp.3-4  si, în aceiaşi revistă, L’offensive raciste (pp7-8). Este anul când Culianu îşi începe colaborările la “Journal for Study of Judaism”.

 

Volumul colectiv de Istoria Religiilor (IV), apărut de curând în româneşte la Editura Polirom, a fost încă de la apariţia lui în Franţa numerotat de Editura Payot în continuarea operei lui Eliade. Dar oricine poate bănui că între volumul IV cu diferiţi autori  şi cele trei volume ale Istoriei credinţelor si ideilor religioase (Payot, Paris, 1976-1983), care au reprezentat “ultimul moment holistic din istoria culturii occidentale” (Eliade) este o distanţă ca de la cer la pământ. A le considera drept opere înrudite datorită aportului adus de Mircea Eliade la conceperea volumului si alegerea colaboratorilor e ca si cum am pune la acelaşi nivel o carte a lui Eliade cu unul din numeroasele volume de Festschrift  publicate întru omagierea sa.

 

In SUA Culianu s-ar fi stabilit definitiv după 1989 (v. Ion Bulei, I. P. Culianu în Italia, în rev. România literară, Anul XXXIII, Nr. 9/ 8-14 martie 2000, p. 22), deşi între 1987 si 1990 a mai ţinut conferinţe ca visiting professor şi în Italia. Primele conferinţe la Divinity School au fost cele din 5 si 8 mai 1986, una fiind despre prigonirea vrăjitoarelor în Europa (v. Anexa XII din Eros si magie, Ed. Nemira 1999). Cele două conferinţe despre vrăjitorie se metamorfozează în 3, după opinia lui Matei Călinescu (v. Corespondenţa Eliade-Culianu, prefaţă la vol., Dialoguri întrerupte, 2004, p.34). El face trimitere la o scrisoare a lui Culianu din 21 octombrie 1985 în care protejatul îi scria maestrului care-i aranjase invitaţia, că una din conferinţe va fi despre Eliade: “E vorba de situarea lui M.E. pe unul din locurile cele mai înalte din istoria ideilor contemporane”. La fel spusese Culianu si pe 21 iulie 1981 că urmează să ţină un curs la Groningen despre Eliade (10), când în fapt prelegerile din 1981-1982 au fost despre magia din Renaştere (11). De data aceasta însă, articolul în engleză despre Eliade “la bifurcarea antropologiilor” a apărut întâi într-o revistă nemţească iar apoi într-un volum colectiv: On Symbolic Representations of Religions, 1986, pp.45-46.

 

La câteva luni după apariţia la Paris a volumului Experiences de l’extase (Payot, 1984), Mircea Eliade propune Editurii universitare (Chicago U.P.) traducerea cărţii, dând chiar exemplarul pe care-l primise cu dedicaţie de la Culianu (v. scrisoarea din 14 febr. 1985 în Dialoguri întrerupte, 2004, p.268). Se pare însă că volumul nu a plăcut. Probabil de aceea Culianu schimbă la traducerea în engleză perspectiva de descriere a experienţelor extatice, cârmind-o înspre “stiinţele cogniţiei”. Acest fapt care l-a determinat de H.R. Patapievici să scrie entuziast despre “ultimul Culianu” (v. suplimentul LAI, 27/1994), după schema temeinic învăţată cu “ultimul Marx”. Traducerea, intitulată Out of this World nu va fi însă publicată la Editura universităţii (Chicago U.P.), ci la Editura Shambala din Boston. În  schimb, traducerea italiană Experienze dell’estasi  apare fără probleme în 1986  la o editură din Bari (Laterza).

 

Strategia publicării de traduceri ale celor două cărţi scoase de Payot si de Flammarion în 1984 l-a făcut pe Culianu să întârzie definitivarea lucrării pentru  These d’Etat: “până în ianuarie 1986 trebuie să termin opus magnum al meu cu istoria gnozelor dualiste; altfel nu-mi mai pot da Doctorat d’Etat”. Neavând trecut doctoratul, ratează o bursă la Havard si nu este chemat la interviu la Universitatea din Yale, unde Eliade-i făcuse o recomandare (v. Dialoguri întrerupte, Iasi, Polirom, 2004). După doctoratul de Stat (cu teza Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes publicată la Lille, Lille-Theses, 1986 ) susţinut în anul în care se destramă căsătoria lui din Olanda, Culianu se ocupă în continuare de traduceri si publicări ale volumelor iniţial traduse în limba franceză de Virgil Tănase si de alţi traducători ai lui Eliade.

 

În 1987 îi apar două traduceri ale cărţii Eros et Magie (Flammarion, 1984), în italiană (la Milano, Mondadori) şi în engleză (la University of Chicago Press, ambele edituri achiziţionând drepturile de publicare la începutul anului 1985. In 1988 Moshe Idel poartă cu Ioan Petru Culianu o lungă discuţie la Chicago (v. emisiunea dedicată lui I.P. Culianu la TVR2 în 2003). La Jaca Book îi apare în 1989  volumul de povestiri La collezione di smeraldi, urmând la rând Hesperus, după spusele lui Culianu din febr. 1990 (rev.22, nr. 862). La această editură Torino care publicase si cărţile lui Eliade, se publică în 1989 si traducerea italiană a tezei pentru doctoratul de Stat, publicată îniţial la Lille în 1986, iar în 1990 la Paris, la Editura Plon. In 1990 apare la Leiden primul număr al revistei Incognita. International Journal for Cognitive Studies, unde Culianu publică System and History, tradusă în L.A.I din 18 mai 1992 (pp. 4-5) si o recenzie la o carte a profesoarei Wendy Doniger, succesoarea lui Eliade la Divinity School. In ce-l de-al doilea (si ultim) număr al revistei Incognita scrie despre cele 16 volume de la Macmillan (New York, 1987): Mircea Eliade (Ed. In Chief), The Encyclopedia of Religions. In “Le Monde” îi apare pe 15 dec. 1990 (p10) articolul Les lecons de la Kabbale.

 

Pănă la stabilirea sa definitivă în America, dar si după aceea, ţine o serie de conferinţe în Italia ca visiting professor în primăvara anului1989 si în martie-iunie 1990. La data când a fost împuşcat - în WC-ul universităţii (în stilul execuţiilor KGB, după Umberto Eco) cu o armă mică, de un profesionist ce a tras cu stânga -,  era pe punctul de a obţine titularizarea ca “profesor asociat” (/conferenţiar) pentru History of Christianity Area la Divinity School. Cosmetizând si el adevărul privitor la gradul de profesor, Matei Călinescu scrie că Ioan Petru Culianu “devenise de curând profesor de istoria religiilor si era considerat ca poate principalul urmaş al lui Eliade, deşi el însuşi se distanţa de modelul maestrului, afirmându-şi independenţa intelectuală” (op. cit., p. 17). Inainte de a ajunge la universitate, Culianu îi expediase Gabrielei Adameşteanu un exemplar din volumul Out of this World (Boston, Shambala, 1991), în semn de recunoştinţă pentru frumosul interviu pe care aceasta i l-a publicat pe 5 mai 1991 în nr.63 al revistei “22” sub titlul: Lumea est-europeană – o tragică pierdere de timp, de oameni, de energii (pp.8-9 si 15). Dedicaţia pe volum poartă data asasinării: 21 mai 1991.

 

In filmul regizat de Dan Necşulea si realizat de Lucia Hossu Longin cu sprijinul CNSAS despre moartea ne-elucidată a lui Culianu, TVR1 P.II-a, dr.Mircea Sabău spunea că Ioan Petru Culianu, venit de curând în SUA, nu avea relaţii, dar că urma să fie angajat permanent la Divinity School, întrucât cartea verde i-a ieşit cu puţin timp înainte de a fi asasinat. Dorin Tudoran povestea de telefonul pe care l-a primit de la Culianu cu o săptămână înainte de data asasinării. Foarte speriat, Culianu îl ruga să telefoneze mamei sale si să-i spună că nu poate veni în România, după cum fusese plănuit. Virgil Măgureanu (în 1991 şeful SRI) vorbea de ciudate dispariţii de dosare si de o listă de indezirabili pentru KBG, instituţie care avea “ascendenţă” asupra Securităţii române încă de la înfiinţarea acesteia de către Ana Pauker. După Ted Anton, cei ce au hotărât lichidarea lui Culianu pe 21 mai 1991 aveau acces la mass media românească.

 

In interviul luat la Chicago de Gabriela Adameşteanu, Culianu menţionează că “a predat în Italia în primăvară” (12), si că [în 1991] ar veni în România să-şi vadă mama, dar că “pretextul o să fie un congres”. Rămâne însă un mister de ce G. Adameşteanu a publicat interviul din 1990 abia în nr.13 din 5 mai 1991. In istoria sa literară apărută în 2001, Marian Popa scria la capitolul Culianu de «auto-deconspirarea» acestuia, după publicarea articolului Avers si revers în istorie. Cîteva reflecţii cvasi-epistemologice despre opera lui Mircea Eliade, în ţara din care fugise (v. Revista de istorie si teorie literară, nr.2-3, pp.127-136). Cum bine se ştie, cei rămaşi peste graniţă fără voie de la stăpânire, erau scoşi din cultura română. Or, articolul lui Culianu din 1986 nu numai că a fost publicat, dar a fost si mediatizat printr-un comentariu în 1988 în revista Echinox. Autor era Sorin Antohi, care în 2006 a recunoscut că a fost omul Securităţii si că nu are gradul universitar de doctor, după cum a pretins  (v. rev 22,  12 aug. 2008).

 

In ce priveşte opera de istoric al religiilor rămasă de la Culianu, ar fi de remarcat în primul rând cele două cărţi de la Flammarion şi Payot prefaţate de Mircea Eliade si These d’Etat pe care Culianu o susţine la limita timpului permis. Titlul iniţial al doctoratului de Stat ar fi fost: Mere douteuse et le Demiurge roublard. Histoire et mythes des gnoses dualistes d’Occident (v. fişa Culianu, alcătuită probabil de Ion Manea Manoliu, în Românii în ştiinţa si cultura occidentală, ARA, 1992, p. 113), titlul din care traducerea în italiană a păstrat I miti dei dualismi occidentali.

 

După moartea lui Mircea Eliade, Editura Plon din Paris îi publică acestuia Dicţionnaire des religions (1990), lucrare de popularizare a istoriei religiilor din perspectivă eliadescă, purtând în America chiar titlul The Eliade Guide to World Religions (San Francisco, Harper, 1991) pe care Culianu “a dus-o la bun sfârşit” (13). In acelaşi an, Editura Plon îi publică lui Ioan P. Culianu doctoratul de Stat (Les gnoses dualistes d’Occident, 1990), tipărit îniţial la Lille în 1986, cu un titlu uşor schimbat.

 

In articolul nostru Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste (14), menţionasem ajutorul permanent pe care Eliade i l-a dat lui Culianu la obţinerea doctoratului de 3eme cycle, la tipărirea si traducerea manuscriselor. De la Chicago el scria directorilor editurilor Flammarion, Payot si Plon insistând pentru publicarea protejatului său pe care îl desemnase drept continuator al volumului al IV-lea de Istoria Religiilor si “legatar universal în ce priveşte opera lui Mircea Eliade” (Dialoguri întrerupte, p. 230). La primele două edituri franceze, tipărirea manuscriselor lui Culianu a fost condiţionată de scrierea prefeţelor, la Payot si la Plon publicându-se opera lui Mircea Eliade (subl. ns., I.V.S) “dusă la bun sfârşit” de legatarul ei universal: Histoire (vol.IV, Payot) si Dictionnaire des religions (Plon).

 

Istoricul literar Marian Popa scrie că: “tânărul are creditul unor edituri cu prestigiu” (15), trecând sub tăcere sprijinul acordat de Mircea Eliade(16), neglijând aşadar informaţii de resortul istoriei literare, menite să arunce o lumină asupra faptului că tânărul a fost publicat de edituri importante, deşi nu a fost apreciat în mediul universitar francez, unde Michel Meslin se lăsa greu convins de Eliade să-i conducă lui Culianu si doctoratul de Stat (17). Lipsa sprijinului dat de Eliade s-a resimţit în 1988 când Culianu a vrut să publice la Paris într-un volum colectiv textul amplu pe care-l scrisese despre moartea lui Eliade şi  n-a reuşit s-o facă decât la o editură obscură, “Fernand Schwarz”  (v. Coulianu et al., Mircea Eliade. Dialogues avec le sacré ). În Postfaţa la Eros si magie, Sorin Antohi brodează povestea după care Yves Bonnefoy  a descoperit întâmplător manuscrisul lui Culianu (despre care în realitate Eliade îi scrisese de nenumărate ori, v. Dialoguri întrerupte) ascuns de un răuvoitor prin sertarele editurii Flammarion si, văzănd cât este de bun, l-a publicat “foarte rapid” (v. Culianu, Eros si magie, Postfaţă, Ed. Nemira, Buc., 1999, p.442). Si totuşi, adevărul este că Eros si magie este cartea cea mai reuşită a lui Culianu, este volumul cu care autorul n-a întâmpinat dificulăţi cu prilejul publicării de traduceri.

 

In afară de cele trei cărţi Eros si magie… (1984), Experienţe ale extazului (1984) si Les Gnoses dualiste de l’ Occident (Plon, 1990),  Culianu a mai scris studii în volume colective, recenzii si articole de jurnal. In bio-bibliografia sa, adaugă volumul colectiv Religione e Potere (Torino, 1981) unde s-a publicat un studiu de-al său; mai trece Iter in silvis  si Psyhanodia drept diferite de Experience de l’extase. La fel procedează cu Recherches sur les dualismes d’Occident (Doctorat d’Etat, Lille-These) si Les gnoses dualistes d’Occident (Plon, Paris). Probabil completările cu celelate traduceri le-a făcut sora sa Thereza.  Din scrisoarea lui Culianu datată 29 aug. 1980 aflăm că Magia spirituale e magia demonica nel Rinascimento, din Rivista di Storia e Letteratura Religiosa (17, 1981, pp. 360-408) este un capitol din Eros si magie (Flammarion, Paris, 1984). In 21 iulie 1981 Culianu îi spune lui Handoca cum teza (publicată de Payot în 1984)  din 1980 de la Sorbona, unde preşedintele comisiei fusese Mircea Eliade, “a apărut deja fragmentar, în mari reviste de specialitate ca Revue de l’Histoire des Religions, History of Religions si Aevum(18). Si la volume colective contribuie uneori cu capitole din cărţile în lucru. Din cartea de la Payot, vreo 30 de pagini, sub titlul L’Ascension de l’âme dans les mystčres a et hors des  mystčres, au fost cuprinse si în lucrarea colectivă La soteriologia dei culti orientali nell’Imperio romano (Leiden, 1982) îngrijită de Vermaseren.

 

Pentru volumul în italiană despre Mircea Eliade (Assisi, 1978), editorii s-au lăsat convinşi să publice conţinutul unei scrisori primite de Culianu de la Eliade pentru ca lucrarea să fie, într-un fel mai indirect, “girată” de maestru. După mărturia lui Cicerone Poghirc, Eliade era însă departe de a fi încîntat de această carte (v. Dialoguri întrerupte, 2004, p. 140). Menţionăm că în nenumăratele Anexe publicate de Editura Nemira la traducerea volumului italian sînt (printre altele) repuse în circulaţie paginile eliminate în 1978 de editură. Oricum,  cartea trebuie privită cu mare rezervă. Pe de-o parte datorită textelor nicicând publicate de Culianu, care nu aruncă o lumină favorabilă asupra autorului. Pe de altă parte pentru că în principal Anexele slujesc tactica amintită, de folosire a discipolului format la scoala marxistă (în România comunistă si în Italia pro-comunistă) spre discreditatea maestrului,  punându-i lui Eliade în cârcă păcate neprecizate si niciodată dovedite (v.Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, victimă predilectă a duplicităţii culturii oficiale din România).

 

Lucrările de istoria religiilor publicate de Culianu înaintea celor 3 volume apărute la Paris se găsesc înglobate în acestea: Culegerea de articole aparută in 1981 in tiraj redus intitulată “Iter in silvis  a fost cuprinsă în Experienţe ale extazului (Payot, Paris, 1984): “Două capitole [din lucrarea de 3eme cycle, 1980] sînt cuprinse deja în volumul Iter în silvis (Messina, 1981)”, îi relata Culianu lui Handoca pe 21 iulie 1981. Teza de licenţă din 1975, “Gnosticismo e pensiero moderno: H. Jonas” (1985)  se poate spune că a stat la baza tuturor studiilor de gnosticism cărora Culianu le-a dat diferite titluri, fie accentuând asupra miturilor descrise, fie asupra cadrului larg oferit de gnosticism, fie descriind experienţele extatice care stau în miezul gnosticismului. Lucrul acesta reiese din modul de preschimbare a titlului lucrării susţinute pentru doctoratul de Stat în ianuarie 1987 intitulată la Paris Les Gnoses dualiste de l’ Occident (1990). In italiană, aceeaşi lucrare poartă titlul  I miti dei dualismi occidentali (1989).

 

Volumul Eros et Magie a la Renaissance (Flamarion, Paris,1984) are si o varianta neterminată (din 1978-1979) rezultată prin dezvoltarea licenţei de la Bucuresti, Marsilio Ficino şi platonismul în Renaştere (1972). Este un text nepublicat de Culianu, dar publicat de Polirom sub titlul: Jocari serio. Stiinţă si artă în gândirea Renaşterii. In rest, când nu a scris literatură (cu un singur volum publicat, în 1989 la Milano, Jaca Book), s-a preocupat de traducerea si publicarea cărţilor sale apărute la Paris cu sprijinul lui Eliade. Ceea ce a dus la inerente modificări, uneori neoperate de editori, cum s-a întâmplat cu traducerea americană Eros and Magic in the Renaissance ( trad. Margaret Cook, University of Chicago, 1987).

 

Traducerea engleză iese în anul când Culianu s-a ingrijit să apară si traducerea italiană a cărţii (realizată de Gabriella Ernesti), făcând un voiaj în Italia. De versiunile engleză si italiană ale acestei cărţi, Culianu s-a ocupat în 1986, după întoarcerea din SUA. Datorită anexării conferinţei ţinute pe 5 mai 1986 despre prigonirea vrăjitoarelor, traducerea românească de la Nemira din 1999 a devenit “cea mai completă” (p.8). Dacă volumul Eros et magie publicat iniţial de Flammarion păstrează acelaşi titlu în engleză si în italiană, cartea franţuzească de la Payot(1984), “Experienţe ale extazului”, devine “Out of this world” (1991) si I viaggi dell’anima: sogni, visioni, estasi (1991), iar  Les Gnoses dualiste d’Occident (Plon, Paris, 1990) devine The tree of Gnosis (1992, trad. H. Wiesner si I.P. Culianu). Cu o lună înainte de a fi asasinat, Culianu participase (pe 20 aprilie 1991) la colocviul “Religious Reflections on the Human Body” (Cornell University) cu referatul The body in Western Civilization. A survey of Recent Literature (v. Litere Arte si Idei, No. 19 (52) Anul II, 18 mai 1992, p.7).  

 

 

Fară a ţine cont că autorul care se îngrijise de atâtea traduceri ale lucrărilor sale le va număra ca si cum ar fi fost cărţi diferite, pentru că fuseseră publicate în ţări diferite: “în SUA e pe cale să-mi apară o nouă carte despre Experienţele extatice” spunea Culianu în Italia (febr. 1990) si că la acestea Culianu va adăuga si scrierile sale literare, Mona Mamulea preia spusele lui Culianu din 1990 (v. rev.22, nr.585), că ar fi fost autorul a 15 volume (v. Studii de istoria filosofiei româneşti, vol.I, coordonat de I. Pogorilovschi, Ed. Academiei, Buc., 2006, pp. 328-337). Probabil s-a lăsat păcălită si de editurile românesti care au amplificat opera lui Culianu cu diverse trucuri, ba publicând titlurile diferite, drept cărţi diferite, ba incluzând corespondenţa cu Eliade în colecţia “I. P. Culianu” sau  publicând fişe de dicţionar scrise în colaborare cu Cicerone Poghirc într-un volum al cărui autor pare să fie doar Culianu.

 

Derutată de atâtea subterfugii,  Mona Mamulea prezintă Psyhanodia: A survey of the Evidence Concerning the Ascension of the Soul and its Relevance (Leidein, 1983), cuprinsă în Experiences de l’extase (Payot, Paris, 1984), drept carte diferită de Experienţe ale extazului. Chiar o consideră o parte dintr-o “trilogie a ascensiunii sufletului”, formată din cele două mai înainte amintite si o a treia, Călătorii în lumea de dincolo, care este traducerea engleză (Out of the world) a cărţii de la Payot. Despre această variantă americană, Culianu nu spusese decât că ar reprezenta o “descriere mult mai completă” a experienţelor extatice descrise în  volumul scos de Payot (v. interviul din Italia, febr. 1990).

 

In legătură cu volumul Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor ar mai fi de observat că, faţă de cele 45 de fişe pe care ar fi vroit să le scrie Culianu (v. Dialoguri întrerupte, 2004,  scrisoarea din 29 aug. 1980), Mircea Eliade, în calitatea sa de coordonator general al  Enciclopediei religiilor în 16 vol. (Macmillan, New York, 1987), nu a reţinut decât foarte puţine. El i-a publicat protejatului său doar şase fişe de dicţionar pe care le-a scris Culianu singur, fără ulterioare îmbunătăţiri (2 în vol.I, si câte una în vol.V, în vol. IX, în vol 12 si în vol.XIII), si încă vreo şase (despre Religia Geto-Dacă; Religia Tracă; Zalmoxis; Bendis; Cavalerii Daci si Cavalerii Traci) numai după ce fuseseră  revizuite de profesorul Cicerone Poghirc.

 

Uitând calitatea de “legatar universal” datorită căreia editorii parizieni au publicat opera lui Eliade “dusă la bun sfârşit” de I.P. Culianu, mizând si pe continua dezinformare privitoare la “stălucita carieră universitară” a lui Culianu la Divinity School, de aproape douăzeci de ani se lucrează intens, pe toate căile mass-mediei, la impunerea lui Culianu ca istoric al religiilor în locul unui Eliade, vezi Doamne “compromis”. Direcţia  a fost trasată de Andrei Pleşu, de la prima discuţie publică despre Culianu, înregistrată în 5 oct. 1991 si tramsmisă pe postul de televiziune TVR1: “Culianu era mai bun, domnule, era mai bun decât Eliade” (v.L.A.I., Anul II, No. 19/52 din 18 mai 1992, p.8).

 

Aspectul amuzant al situaţiei, fiindcă o asemenea enormitate are si un aspect hilar, l-am identificat cu precizie din interviul luat de Gabriela Adameşteanu la Chicago în 1990. Printre altele, Ioan Petru Culianu a descris surpriza pe care a avut-o când, ajuns în Vest, a constatat că în spatele unor mari valori trâmbiţate în România se ascund nişte necunoscuţi care în România comunistă fuseseră săltaţi pe criterii politice. El desemna situaţia cu numele de “sindromul Paul Roberson”: Total necunoscut în Statele Unite, Roberson fusese mediatizat în R.S.R. ca “cel mai mare bas din lume”. Pentru  America, “sindromul Paul Robertson” descrie perfect faima lui Culianu. Cel puţin aşa se citea pe faţa profesorului Richard A. Rosengarden, decanul Universităţii din Chicago în filmul difuzat în mai 2008 (pe postul de televiziune TVR1).

 

In rest însă, “sindromului Roberson”, în ce-l priveşte  pe Culianu, a fost anihilat. Nu atât printr-o  meritată  faimă pe care i-ar fi adus-o cărţile proprii, cât prin răspândirea în toate colţurile lumii a Dicţionarului religiilor, acel breviar de istoria religiilor despre care Eliade îi scria lui Culianu pe 3 aug, 1979: “mă bate gândul să pregătesc acum acel breviar de 300-400 pagini, în loc să aştept încheierea operei” ( v. Dialoguri întrerupte, 2004 p.194).

 

Volumul a apărut pentru prima dată în Franţa sub forma: Mircea Eliade, Dictionnaire des Religions (Paris, Plon, 1990). Pe copertă este trecut si numele lui Culianu, însă, dată fiind diferenţa valorică dintre cei doi, pe discipolul care a încheiat lucrul la dicţionar prin consultarea operei eliadeşti Editura pariziană l-a trecut cu un corp de literă mult mai mic. De altfel, este vorba de un compendiu de popularizare a istoriei religiilor în viziunea lui Eliade, având la bază Traite d’Histoire des Religions (1949) si cele trei volume premiate de Academia Franceză, Histoire des croyances et des idees religieuses (1973-1983). Faptul reiese din descrierea făcută de Eliade, cel care a început lucrul la dicţionar şi a decis asupra întregului material pe care trebuie să-l cuprindă dicţionarul (v. Dialoguri întrerupte, Polirom, Iaşi, 2004, p. 243).

 

In scrisoarea din 22 decembrie 1983, Eliade îi prevedea Dictionarului religiilor un mare succes: “ar deveni repede un best-seller, si va fi tradus, ca şi Histoire, în 8-9 limbi”, fără să bănuiască nici un moment că succesul va fi trecut doar în contul discipolului. La ce altceva să fi servit masiva traducere a acestui dicţionar în nenumărate limbi, tocmai în perioada când se urmăreşte “asasinarea postumă” a lui Mircea Eliade? 

 

Urmând cărarea deschisă de Editura Humanitas care, odată cu publicarea traducerii româneşti a Dicţionarului religiilor (1993) n-a precupeţit nici un trucaj spre a-l scădea pe Eliade si a-l înălţa pe Culianu, Editura Academiei îşi informează cititorii că Dicţionarul religiilor, realizat de Culianu în “coautorat” cu Eliade (apud. Mona Mamulea) ar fi opera lui Culianu tradusă deja în 16 limbi.

 

La traducerea în engleză, Dictionnaire des religions (Plon, 1990), apărut la Paris  sub numele lui Eliade, îşi înmulţeşte autorii. In America, drept autor apare Culianu în colaborare cu Mircea Eliade si Hilary Wiesner, iar titlul devine: The Eliade Guide to World Religions (San Francisco, Harper, 1991). La re-editarea după nouă ani, acelaşi volum îşi păstrează mulţimea de autori, dar preschimbă titlul, scoţând referirea la Eliade: The Harper Collins concise Guide to World Religious (San Francisco, Harper, 2000).

 

Nu ne mai rămâne decât să tragem concluziile: Dacă este adevărată spusa lui Mircea Eliade pe care am pus-o drept motto:“Cu orice creaţie culturală creşte şi prestigiul internaţional al ţării” , nu e mai puţin adevărat că prestigiul n-o să-i sporească nimănui prin trucaje nedemne. Nici prin masiva colportare de minciuni.

 

Note:

1. Ca orice fost membru PCR din motive de carieră, I.P. Culianu avea o poziţie oscilantă faţă de politică, iar părerile sale uneori se băteau cap în cap. De pildă, în toamna anului 1989 prevede (cu justeţe) că situaţia din România se va schimba nu peste multă vreme, că Andrei Pleşu va fi ministru si că posturile înalte nu-l vor ocoli nici pe cumnatul său, Dan Petrescu, devenit după 1990 director al Muzeului Literaturii Române. Apoi, în interviul din 1990 de la Chicago, când în România totul “mergea pe roate, afară de economie”, cînd în echipa guvernamentală era ministru Andrei Pleşu, după cum prevăzuse cu atâta timp înainte, îi spune Gabrielei Adameşteanu că România “este dominată de o clică secretă” şi că românii “au fost duşi de nas” (rev. 22, nr. 13/ 5 mai 1991). O prezentare coerentă a evenimentelor din decembrie 1989 se poate citi la pp. 1209-1215 din Istoria literaturii române (vol. II) scrisă de Marian Popa (Bucureşti, Fundaţia Lucrafărul, 2001). Trebuie însă făcut abstracţie de comentariile finale ale autorului.

2. In bio-bibliografia din noiembrie 1990, fără a menţiona cursul despre gnosticism pe care se spune că l-a ţinut la Divinity School, I.P. Culianu consemnează următoarele 8 conferinţe ca visiting professor la Universitatea din Chicago între 1986 si 1990: 5 si 8 mai 1986 cele două conferinţe despre vrăjitoare; 30 apr. 1987 si 19 mai 1987, Against the Law; 27 oct. 1988 (Chicago) “Workshop on Ancient and Medieval Rhetoric”; 5 nov.1988 Sacred places: Sacred Rites;  14 ian. 1989 Utopia, seminar organizat de Committee on Continuing Education, Univ. Chicago (pe 14 februarie era în Italia);  23 ian. 1990 The Rennsissance Magic si pe 9 febr. 1990 Otherwordly Journeys and Psychology (pe 9 aprilie este în Italia).

3. v. Dialoguri întrerupte: Corespondenţă Mircea Eliade - Ioan Petru Culianu, Polirom, Iaşi, 2004, ed. îngr. si note: Tereza Culianu-Petrescu şi Dan Petrescu; pref. Matei Călinescu, p.279.

4. apud. Mircea Eliade, Prefaţă la Eros si magie…,  scrisă în februarie 1982.

5. In martie 1981 tine conferinţaVrăjitorie si folclorul românesc cuprinsă ca Anexa VII  în volumul Eros si magie (v. Mona Mamulea, I.P. Culianu – O răsturnare de paradigmă în filosofia culturii, în Studii de istoria filosofiei româneşti, vol. I, coordonat de I. Pogorilovschi, Ed. Academiei, Bucureşti, 2006, pp. 328-337).

6. v. interviul lui I.P. Culianu din Italia, febr. 1990,  în rev.22, nr.862 / 15 sept-21 sept. 2006.

7. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu în locul lui Mircea Eliade?, in rev. Origini (Romanian roots), vol.XIII, No. 6-7-8 (132-133-134) June-July-August 2008, pp.113-118.   

8. “Am stat în Italia aproape 5 ani, pe urmă m-am mutat în Olanda unde am stat 12 ani” , spunea Culianu în interviul din 1990 de la Chicago (v. De vorbă cu Ioan Petru Culianu, în rev 22, nr.  13/ 5 mai 1991, reluat în rev.22 nr. 585/  22-28 mai 2001, p.13).

9. I.P. Culianu consemnează pe 25 mai 1977 : “Noul loc de muncă ar fi tot aici la universitate, la secţia de italiană”, v. scrisoarea către Mircea Eliade, în Dialoguri întrerupte, Polirom, Iaşi, 2004, p.99.

10. v. interviul lui Culianu din volumul Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, alcatuit de Mircea Handoca, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.

11. v. I.P. Culianu, Cuvânt înainte la vol. Eros si magie în Renaştere, Ed. Nemira, 1999, p. 16.

12. De vorbă cu Ioan Petru Culianu, rev. 22 nr 585, 22-28 martie 2001, unde se reia interviul publicat în rev. 22 pe 5 mai 1991.

13. v. interviul luat lui Culianu în Italia în februarie 1990, publicat în rev.22, nr.862 din 15 sept.-21 sept. 2006.

14. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. Argeş, Piteşti, Anul VIII / XLIII, Nr.6 /312, iunie 2008, pp. 24-25.

15. v. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine (23 aug.1944 - 22dec.1989), Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001, vol. II, p.1173.

16. Mircea Eliade îi scria lui Culianu pe 24 martie 1981: “îndată ce va fi gata pe trei sferturi volumul” Experienţe ale extazului “îl duc la Payot”,  v. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p.226.

17. v. scrisorile lui Culianu din 5 iulie 1980  si 25 sept. 1980 către Mircea Eliade, în vol. Dialoguri întrerupte, Polirom, 2004.

18. v. I.P. Culianu, în vol. Convorbiri cu si despre Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 1998, p.145.