Isabela Vasiliu-Scraba

Mircea Eliade, victimă predilectă a duplicităţii

culturii oficiale din România

 

Motto: “Cultura nu poate fi învinsă, nici îngenunchiată, nici anulată” (Vintilă Horia)

 

Intr-un studiu anterior, observând manipularea imaginii lui Eliade, diminuată să ajungă a fi comparabilă (sau chiar inferioară) unui Culianu, umflat de Patapievici până peste poate (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste), semnalasem câteva din subterfugiile în prezentarea autorilor Dicţionarului religiilor scos de Humanitas. Printre altele, observasem tactica de a enumăra cât mai puţine din lucrările de istoria religiilor publicate de Mircea Eliade hărţuit (1)  la Chicago cu telefoane prin care era acuzat fără jenă că ar fi “fascist”. Necunoscutul care-i telefona din Israel ţinea să-şi manifeste de fiecare dată mirarea că operele unui fascist sînt  publicate si că “fascistul” Eliade nu a fost dat încă afară de la universitate (v. rev. Origini, Romanian roots, vol. X, nr.11-12, noiembrie-dec. 2006, p. 54).

 

Ciuntirea operei ştiinţifice a lui Mircea Eliade, practicată în 1993 la publicarea Dicţionarului religiilor pentru a fi adusă la dimensiunea operei discipolului Culianu, în principal autor a trei cărţi de istoria religiilor publicate la Paris cu spijinul lui Eliade (2) am sesizat-o si într-un alt volum, Jurnalul (1970-1985) lui Eliade, publicat de Humanitas în 2004. De data aceasta s-ar putea vorbi nu de o ciuntire, ci de o radicală “desfiinţare” (prin omitere) a operei stiinţifice eliadeşti. Căci în prezentarea autorului din pagina a doua a volumului este trecută doar “cronologia operei beletristice”.

 

Pentru cine parcurge fragmentele din jurnalul lui Eliade îngrijit de Handoca, lucrul apare cât se poate de ciudat. Pentru că “necesitatea existenţială a naraţiunii” (p.293), care la Eliade s-a manifestat prin scrierea de povestiri si romane, nu poate fi satisfăcută de o operă memorialistică. Jurnalul, e drept, conţine pe alocuri informaţii de istorie literară, date despre geneza unor povestiri (Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, etc.) si romane (Pe strada mântuleasa si Nouăsprezece trandafiri, dedicat Ilenei şi lui Ioan Cuşa). Dar cititorul nu rămâne cu figura literatului. Introdus în laboratorul de creaţie al istoricului religiilor, el va fi fascinat de intensitatea cu care Eliade şi-a trăit destinul, de creativitatea ieşită din comun a universitarului onorat de confraţi. Pe drept sau pe nedrept, dintr-o imesă operă de o viaţă în care fiecare minut a fost roditor, nu scriitorul a impresionat mediile academice occidentale, ci tocmai istoricul religiilor despre opera căruia editorul se “sfieşte” să scrie în pagina a doua de prezentare a autorului jurnalului publicat.

 

De fapt, volumul scos de Humanitas poartă titlul impropriu de Jurnal, 1970-1985. In Franţa, publicarea jurnalului eliadesc din care fuseseră decupate multe referiri la contemporani, s-a făcut sub titlul de “Fragments d’un journal” (vol.I-III, 1973, 1981, 1991). Insuşi Eliade, după vizita la Chicago pe care i-o face Ana Blandiana, menţionează că mai pe larg despre vizită a scris într-un alt caiet (op.cit., p.158). Asadar, fragmentele de jurnal publicate de Eliade în timpul vieţii nu indică doar decupările de fraze operate de editor cu acordul autorului, ci si informatii în mod voluntar trunchiate de autor în epoca duplicităţii regimului de la Bucureşti, care pe de-o parte excludea gândirea lui Eliade din cultura română, cum excludea si gândirea lui Nae Ionescu, “cel mai influent gânditor român” (Edmond Nicolau), si pe de altă parte exercita presiuni “de cumpărare” a lui Eliade prin diferiţi mesageri.

 

Această epocă a duplicităţii oficialilor de la Bucureşti nu-i trecută. Dovada o găsim în chiar sumara biografie de pe pagina a doua a Jurnalului 1970-1985. Aici directorul Editurii Humanitas, “uită” să specifice calitatea de suplinitor al lui Nae Ionescu avută de Eliade între 1933 si 1938. In schimb, în fragmentele de jurnal, Mircea Eliade se auto-prezintă ca “asistent al lui Nae Ionescu si colaborator la ziarul Cuvântul” (v, Jurnal, vol. II, Ed. Humanitas, 2004, notaţia din ziua de 24 aug. 1974, p.176). Intr-o scrisoare din 24 martie 1981 (anul când a fost premiat Elias Canetti), Eliade consemna că imediat ce ar primi premiul Nobel, ar zbura la Bucureşti, să-şi proclame “identitatea de scriitor român”. Apoi s-ar duce la Cimitirul Belu si ar acoperi mormântul lui NAE IONESCU (3) cu florile lui favorite (v. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004, p.227).

 

Dar cenzurarea numelui profesorului Nae Ionescu în prezentările lui Eliade din volumele scoase de Humanitas după 1990,  poartă aceeaşi “pecete stilistică” (vorba lui Blaga) cu prezentările lui Mircea Vulcănescu pe cărţile acestuia apărute la Humanitas, unde nu se suflă o vorbă de farsa de proces în urma căruia Mircea Vulcănescu a fost întemniţat sub acuzaţia de “fascist” (v. Iosif Constantin Drăgan, Antonescu, mareşalul României si războaiele de reîntregire, ed. I-a 1986, ed. II-a 1996, pp. 617-618). De la Editura Humanitas (fosta Editură Politică dinainte de 1989) cititorul află că Mircea Vulcănescu “a fost judecat si condamnat”, de parcă ar fi fost vorba de procese desfăşurate în conformitate cu normele juridice europene si nu de farse judiciare, cum au fost ele în realitate. (v. Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian, Ed. Humanitas, 2004, p.2 si vol. : De la Nae Ionescu la “Criterion”, Ed. Humanitas, 2003, p. 2).

 

Să revenim însă la istoricul religiilor si la cărţile acestuia. Cum oricine poate observa deschizând la pagina a doua orice volum ce-l are drept autor pe Eliade, de fiecare dată când Humanitas  încropeşte două vorbe pentru prezentarea lui Eliade, indiferent de traducător sau de îngrijitorul ediţiei, nu vor apărea nicicând trecute distincţiile academice primite de hermeneutul universurilor religioase (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în cyberspaţiu). Ceea ce iarăşi vădeşte perpetuarea atitudinii duplicitare.

 

In vremurile terorii ideologice dinainte de 1989, pe de-o parte Eliade era încontinu calomniat ca “fascist” (4) si opera sa era interzisă, iar pe de altă parte era invitat în mod oficial să revină în România, unde, cu ţârâita, i se mai publica cu greu câte o carte. Teze de doctorat despre Mircea Eliade ca istoric al religiilor în ţară nu se puteau face, despre indianistul care dormea în tinereţe două ore pe noapte repetându-se minciuna că ar fi fost “fascist”. Chiar referirea la gândirea lui Eliade în cadrul seminariilor universitare constituia un pericol (v. Mircea Eliade, Jurnal, 16 ian. 1978).

 

Cum bine se ştie, de îndată ce în Occident istoricii religiilor au început să vorbească de o “eră Eliade”,  oficialii din ţară s-au repezit să-l “curteze” (din 1967) pe universitarul român de la Chicago trimiţându-i nepotul de soră (Sorin Alexandrescu) la un lectorat de română din Olanda si, publicându-i (din 1969) ceva beletristică, după ce Sergiu Al-George (din lotul Dinu Pillat) făcuse puscărie între 1958 si 1964 pentru vina de a fi citit din scrierile lui Mircea Eliade romanul La foret interdite (Gallimard, 1955, trad. rom. BPT, 1991).

 

Tot pe linia “cumpărării” lui Eliade,  “ambasadorul Bogdan” din SUA l-a invitat “în numele Academiei” să devină  “membru de onoare al Academiei RSR” si să viziteze ţara (v. Jurnal, 16 ian. 1978). Fiind extrem de inteligent, Eliade nu a căzut în plasa întinsă cu atâta grijă.

El ştia bine că  cititorilor săi (din ţara ciuntită, ocupată şi batjocorită prin impunerea minciunii cu limba moldovenească diferită de limba românească), le era interzis accesul la majoritatea operelor sale literare şi ştiinţifice(5), cum interzis le era accesul la scrierile oricărui exilat (6) român (Horia Stamatu. Vintilă Horia, N. Herescu, Vasile Posteucă, Stan Popescu, Scarlat Lambrino, Grigore Nandris, Zevedei Barbu, etc).

 

Mircea Eliade nu putuse să nu observe că din masiva sa operă ştiinţifică, în aproape douăzeci de ani (din 1967) oficialii duplicitari (care îl curtau atât de insistent) dăduseră drumul doar la cinci lucări: în 1978 la Aspecte ale mitului (Paris, 1963), doi ani mai târziu la traducerea volumului De Zalmoxis a Gengis-Khan (Paris, 1970), în 1984 la teza de licenţă din 1928 (Contribuţii la filosofia renaşterii), iar din 1981, într-un tiraj cu totul insuficient, abia începuseră să publice primele două volume de ISTORIA CREDINŢELOR SI IDEILOR RELIGIOASE (vol. I, Paris, 1976) în traducerea lui Cezar Baltag.

 

E drept că după 1990 au început să fie publicate nu numai cărţile lui Eliade, ci si ale lui Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, etc. Dar faptul a coincis cu masiva dezinformare a virtualilor cititori, că e vorba de “autori fascişti”, cum apar aceştia în Raportul Tismăneanu publicat de Humanitas si considerat de Ion Varlam “un document nul si neavenit”. Astfel că un tânăr îndoctrinat din pruncie, Cristian Cercel (n.1984) si-a putut da măsura îndoctrinării sale scriind în marginea cărţii lui Sorin Lavric (despre Noica si Mişcarea Legionară) că Noica, Cioran şi Eliade nu şi-au recunoscut greşelile si de aceea “trebuie să-şi piardă statutul de modele” (v. “Observatorul cultural”  nr.402).    

 

Acuzatorii lui Mircea Eliade, dinainte si de după momentul 1989, când îl acuză pe Eliade (sau pe Mircea Vulcănescu) reproduc (cu sau fără ştiinţă) farsele de procese, fără legătură cu normele juridice, prin care a fost decapitată spiritualitatea romănească după 1945. In primul rând ei vorbesc de (I) o vinovăţie a lui Eliade care nu este, fiindcă nu poate fi, precis conturată. Nimic din ce a strâns un Ţurcanu în stufosul său dosar despre “prizonieratul” în timpul istoric al lui Mircea Eliade nu s-a putut coagula în forma identificării unei anume fapte reprobabile care să fi intrat vreodată în conflict cu legea. Pentru că însuşi faptul de a fi fost trimis în lumea diplomaţiei româneşti după de a fost câteva luni închis în lagăr alături de profesorul Nae Ionescu îi dovedeşte pe deplin nevinovăţia. 

 

Lăudat cu surle şi tobe de toată mass media post-decembristă, Florin Ţurcanu n-a făcut altceva decât să colecţioneze citate trunchiate, brodând în jurul tezelor lui Zigu Ornea (Orenstein), cel care l-a băgat pe Noica în puşcărie, ducând un manuscris al acestuia la Securitate (v. C. Noica în vizorul Securităţii, documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. Obsevatorul Cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica şi criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007). Spusa lui Eliade, după care “numai omul se poate elibera de timp” (v. Jurnal, vol.II, 2004, p.312) nu a intenţionat nici un moment să o aprofundeze (7), deşi cartea lui Ţurcanu a constituit o teză de doctorat.

 

Pornind de la figura de stil cu “prizonieratul” , Ovidiu Simonca nu a pierdut ocazia să dramatizeze minciuna care trebuie cât mai bine fixată în capetele seci ale celor care pot fi manipulaţi, scriind cu patos: “La Eliade, a opta înseamnă a te înregimenta de partea răului. Nu este o opţiune pasageră, pe care să o regrete mai târziu” (v. O. Simonca, Mircea Eliade si «căderea în lume », in rev. Observatorul cultual, nr.305).  

 

Cum s-o fi înregimentat Eliade de partea răului, nu se ştie. După modelul desfăşurării farselor de procese de la Bucureşti, în urma cărora a avut loc genocidul împotriva a sute de mii de români întemniţaţi fără vină, nici un acuzator nu-şi bate capul să risipească negura din formularea unor vinovăţii neconturate, referindu-se (II) la fapte concrete, si chiar nimeni nu se gândeşte (III) să aducă dovezi care să-i incrimineze pe inculpaţi.

 

Tot din fraza lui Simonca, apare si un alt aspect la fel de depărtat de orice normă juridică. Manipulatorii opiniei publice i-au tot pus în cârcă lui Eliade vinovăţia de a nu se fi apărat de acuzaţiile care i-au fost aduse. Ca si în farsele de procese regizate de la Kremlin, se consideră că (IV) cel care nu se apără îşi recunoşte indirect vinovăţia. Or, din punct de vedere juridic, acesta nu constituie o dovadă, dacă nu se sprijină si pe alte dovezi. Si cu asta ajungem din nou la părerea tânărului de 24 de ani (si a altora la fel de manipulaţi de mass media post-decembristă): Noica, Cioran şi Eliade nu şi-au recunoscut greşelile si de aceea “trebuie să-şi piardă statutul de modele” (v. C. Cercel, Noica si credinţa prost investită, în “Observatorul cultural”, Nr. 402 din 13 dec. 2007).

 

Note:

  1. La capitolul “hărţuirii” lui Mircea Eliade, - pe lângă “Dosarul Mircea Eliade” (în “Toladot”, Ierusalim, ian-martie, 1972) sau furiile lui Furio Jesi (Cultura di destra, Milano, 1979) si Alfonso di Nola (în “La rassegna mensile di Israel”, 1977) din vremea pericolului de a i se decerna lui Eliade premiul Nobel, pericol ce a durat vreo 10 ani -,  ar mai putea intra “seria de incendii misterioase pe care cineva le declanşa în biblioteca Regenstein” (apud. Culianu în scrisoarea din 5 aprilie 1975 către un prieten, p.279 în Dialoguri întrerupte, 2004). Iar spre sfârşitul vieţii, incendierea bibliotecii lui Eliade aflată în apartamentul său de la Paris, si incendierea (din 18 decembrie 1985) unor dosare cu scrisori (“nu trebuiesc păstrate decât scrisorile”, nota Eliade pe 10 aprilie 1975) si alte tipărituri aflate în biroul său de la Universitatea din Chicago, fapt care, foarte probabil i-a grăbit sfârşitul, cauzat de o hemoragie cerebrală. La acestea ar putea fi adăugată, distrigerea Bibliotecii universitate centrale (BCU) prin incendierea ei în decembrie 1989. Fiindcă ea cuprindea o donaţie de carte din partea lui Mircea Eliade, făcută către sfârşitul vieţii prin Ambasada română din America. In inventarul arhivei lui Eliade aflată în 108 cutii la Biblioteca Regenstein, în cutiile 109-111 se păstrează resturi din documentele distruse prin incendiul din 1985 (in cutia 109 dosarul 1 conţine rămăşiţe de documente din 1968-1973, dosarul 2 din 1977-82 si încă 3 dosare până în 1984, cutiile 110 si 111 cuprind 5 si respectiv 4 dosare cu resturi de documente arse provenite din perioada 1984-1985). Se pare că paguba nu a fost de loc redusă, mai ales că i-au fost arse si o parte din scrisorile la care ţinea foarte mult, ceea ce aflăm de la Culianu “Au pierit cărţi si scrisori numai” (I.P. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p.285). La această serie stranie de incendii, s-ar putea adăuga “nenorocul” pe care i l-a adus Adriana Berger dată afară de Eliade după incendiul din decembrie 1985, persoană de care spera să scape încă din primăvara lui 1984: “Nu mă pot îndoi acum, că desfacerea bibliotecii si mai ales, răscolirea manuscriselor si clasarea corespondenţei [de către Adriana Berger, care l-a atacat cu înverşunare pe considerente de aşa zis “fascism”]  a fost o imensă greşală. Poate cea mai gravă eroare din ultimii douăzeci si cinci de ani” (v.Jurnal, 11 martie 1984). In acest context, ciudată ne apare însăşi trunchierea jurnalului publicat de Humanitas în 2004 în dreptul anului 1985, când Eliade a mai trăit până pe 22 aprilie 1986, timp în care n-a încetat să-şi ţină jurnalul,  în ciuda greutăţii cu care scria. Intr-o scrisoare din 6 mai 1991, primită de Culianu de la prof. Scott, se vorbeşte de campania anti-Eliade în care Adriana Berger e “membru puternic”: “o mică cabală care intenţionează cu hotărâre o asasinare postumă a lui Mircea Eliade” (prof. Scott, în vol. Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1998, p. 315) .
  2. In afară de cele trei cărţi Eros si magie… (Flammarion, 1984), Experienţe ale extazului (Payot, 1984) si Les Gnoses dualiste de l’ Occident (Plon, 1990)  Culianu a mai scris recenzii, articole de jurnal si volumul în italiană despre Eliade, elogiat (prin reciprocitate) de Adrian Marino. Lucrările de istoria religiilor publicate înaintea celor 3 volume se găsesc înglobate în acestea: “Psyhanodia” (1983) în Eros si Magie (1984), volum care are si o varianta (din 1978-1979) prin dezvoltarea licenţei de al Bucuresti nepublicată de Culianu fiind neterminată, dar publicată de Polirom: Jocari serio. Stiinţă si artă în gândirea Renaşterii; “Iter in silvis” (culegere de articole aparută in 1981in tiraj redus) a fost cuprinsă în Experienţe ale extazului (1984); “Gnosticismo e pensiero moderno: H. Jonas” (1985) în Les Gnoses dualiste …(1990) etc. In rest, când nu a scris literatură, s-a preocupat de rezumarea ideilor eliadeşti privitoare la universurile religioase şi de traduceri (cu inerente modificări) ale cărţilor sale. Astfel “Experienţe ale extazului” (1984) devine “Out of this world” (1991) si I viaggi dell’anima: sogni, visioni, estasi (1991), iar Les Gnoses dualiste d’Occident(1990) devine The tree of Gnosis (1992, trad. H. Wiesner si I.P. Culianu) si I miti dei dualismi occidentali (1989), etc. Fară a observa aceste “amănunte”, Mona Mamulea scria că în 1991, “urmaşul lui Eliade” ar fi fost autorul a 15 volume, probabil ghidându-se după spusele lui Culianu din 1990 (v. rev.22, nr.585) si  după editurile romanesti care au scos traducerile celor trei volume, drept cărţi diferite (v. Studii de istoria filosofiei româneşti, vol.I, coordonat de I. Pogorilovschi, Ed. Academiei, Buc., 2006, pp. 328-337). In articolul Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste, rev. Argeş, Piteşti, Anul VIII (XLIII), Nr.6 (312), iunie 2008, pp. 24-25, menţionasem sprijinul pe care Eliade i l-a acordat pentru a fi publicat de mari edituri din Franţa. De la Chicago el scria directorilor editurilor Flammarion, Payot si Plon insistând pentru publicarea tânărului Culianu. La primele două edituri franceze tipărirea manuscriselor protejatului său a fost condiţionată de scrierea prefeţelor, la a treia fiind vorba de publicarea unei lucrări de popularizare a istoriei religiilor din perspectivă eliadescă, avându-l trecut drept autor pe Mircea Eliade (v. Dictionnaire des religions, Plon, 1990). Pe coperta dicţionarului de la Paris pe care discipolul “l-a dus la bun sfârşit după moartea lui Eliade” (v. interviul din Italia din 1990, în rev.22, nr.862 din 15 sept.-21 sept. 2006) numele lui Culianu apare cu caractere de patru ori mai mici decât numele lui Eliade. După moartea maestrului, Plon îi publică discipolului teza de doctorat de la Sorbona pe care acesta o susţinuse în 1987 (Les gnoses dualistes…, 1990). Trecând sub tăcere aceste informaţii de istorie literară ţinând de motivaţia publicării lui Culianu la Paris, unde mediile academice nu l-au apreciat (apud. Patapievici), Marian Popa scrie că: “tânărul are creditul unor edituri cu prestigiu” (Istoria literaturii române…, 2001, vol. II, p.1173”), pentru a fi la unison cu Sorin Antohi (care abia în 2006 a recunoscut că a fost omul Securităţii si că nu are gradul universitar de doctor, după cum a pretins , v. rev 22,  12 aug. 2008) care inventează cum Yves Bonnefoy (căruia în realitate Eliade îi scrisese de nenumărate ori, v. corespondenţa lui Eliade) a descoperit întâmplător manuscrisul lui Culianu prin sertarele editurii Flammarion si l-a publicat “foarte rapid” (v. Eros si magie, Postfaţă, Ed. Nemira, 1999, p.442).

3.      Cineva a avut de curând curiozitatea să selecteze si să publice în volum  toate referirile la Nae Ionescu din scrierile lui Eliade, fost suplinitor al acestuia la catedra de metafizică si istoria logicii.

4.      Etichetarea scrierilor dinainte de 23 august 1944 drept “fasciste” a fost însoţită de atacuri la comandă, maculatură repusă  după 2000 în circulaţie prin seria nesfârşită de “DOSARE” MIRCEA ELIADE, stupid subintitulate. De o reală utilitate ne par a fi doar primele cinci volume (Ed. Curtea veche, 1998-2001), din care se pot citi ecouri în presa interbelică la scrierile lui Eliade.

5.       Reconsiderarea şi publicarea românilor rămaşi în exil după 23 aug. 1944 ar fi urmat un scenariu prestabilit: nimic din scrierile publicate în perioada interbelică, etichetate drept “fasciste” de cei ce deţineau (si, probabil, deţin) controlul asupra culturii româneşti; actualizarea unor texte nepublicate rămase în ţară si, în principal, ceva traduceri din scrierile tipărite dincolo de Cortina de fier (apud. Marian Popa, Istoria literaturii române, 23 aug. 1944- 22 dec. 1989, vol.II, p. 847). Tactica este confirmată de publicarea Romanului adolescentului miop în 1989 sub îngrijirea lui Handoca. In cadrul aceleaşi strategii se înscrie si volumul din 1982  nepublicat însă decât în 1996: Mircea Eliade, Scrieri din tinereţe. Despre el Eliade îi scria (v. Europa, Asia, America, Corespondenţă, vol.II, p. 43) lui Cezar Ivănescu următoarele: “C. Noica si M. Handoca au depus deja un manuscris de circa 2000 de pagini: scrierile mele din adolescenţă si prima tinereţe si multe inedite” (v. Mircea Eliade, inedit, în rev. Origini. Romanian roots, vol.XI, 2007, ian-febr.-martie, No. 115-116-117, p. 72).  

6.      Afirmaţia lui Marian Popa că “relaţiile lui Mircea Eliade cu ţara oficială oglindesc istoria relaţiilor exilului cu regimul comunist” (v. Istoria literaturii române, 2001, vol. II, p.846) este falsă. Horia Stamatu a fost atacat de Culianu în revista lui Sorin Alexandrescu în condiţiile în care nici o revistă din ţară nu-i publicase din scrieri, iar după 1990 atitudinea oficială faţă de Horia Stamatu, “cel mai important poet al exilului” (V. Ierunca), nu s-a schimbat. In general, publicarea exilaţilor neacceptaţi înainte de 1989 a fost de regulă ignorată de “cultura oficială” neo-comunistă (v. scrierile episcopului Valerian Trifa si ale altor figuri proeminente ale exilului românesc). In schimb, succesul revistelor literare din epoca lui Ceauşescu ani de zile s-a bazat pe publicarea de traduceri din Eliade, recenzându-se cu promptitudine orice volum al acestuia tradus în româneşte. Reintrodus dinainte de 1989 în cultura română (cu duplicitatea caracteristică dirijismului cultural) iar după 1990 (cu aceeaşi duplicitate), publicat masiv in principal de Humanitas, lui Eliade i s-a acordat o specială atenţie, pe motive pecuniare în primul rând, Eliade fiind un autor bine vândut, dar si în ce priveşte asasinarea sa postumă, prin campania anti-eliade susţinută cu scrieri publicate de Humanitas. Se pot însă menţiona si interese culturale suscitate de Eliade. La Iaşi în 1993 i-a fost alcătuită o carte (Arta de a muri, îngr. de Magda şi Petru Ursache) realizată din scrieri eliadeşti pe această temă (Ed. Moldova), volum despre care Eliade notase în jurnal că nu a apucat să-l facă (în Fondul “M. Eliade” de la Secţia de manuscrise a Bibliotecii Regenstein de la Universitatea din Chicago, în dosarul 1 din cutia nr. 41 se găsesc conferinţele lui Mircea Eliade din 1973 pe tema Mitologiei morţii).

7.      In opinia lui Eliade, pentru un creştin trecutul nu este hotărâtor, “atâta timp cât există încă viaţa”, prezentul, “momentul care ne îngăduie oricând să ne mântuim, să anulăm istoria, să abolim trecutul” (rev. Indreptar, Muenchen, dec. 1952).