Isabela Vasiliu-Scraba

Eliade si Culianu

în universul minciunii post-decembriste

 

Motto : « Dictionarul religiilor ar deveni repede un best-seller, si va fi tradus, ca şi Histoire des croyances, în 8-9 limbi”, » (Mircea Eliade, 22 decembrie 1983).

 

 

Din felul cum a fost tipărit la Editura Humanitas DICTIONARUL RELIGIILOR (1993, ed.II-a 1996) tradus de Cezar Baltag, se dezvăluie tendinţa oficială post-decembristă  de a-l propune pe Culianu în locul lui Eliade, coborându-l pe Eliade (până la a-l “exclude din cultura română”, apud. Sorin Alexandrescu, 2007) si înălţându-l pe Culianu, «uitând» prea sistematic spre a nu părea înadins că după licenţa cu Ugo Bianchi, Culianu în Olanda nu a fost profesor de istoria religiilor ci de română si de italiană, numit conferenţiar în 1986 (v. scrisoarea lui Culianu din Groningen, 14 ian. 1986, în vol. Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, Iasi, 2004).  

Dacă în Franţa, cei de la Editura Plon au marcat pe coperta Dictionnaire des religions (Paris, 1990), cu corp de literă mare numele lui Mircea Eliade drept autor si cu o literă de vreo trei ori mai mică numele lui Culianu, în manipularea post-decembristă s-a rătăcit de mult calea adevărului: La Universitatea din Iaşi se vorbeşte de «paradigma Eliade-Culianu de interpretare a mitului» (prof. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie) de parcă chiar ar exista o asemenea fantezistă paradigmă, iar la Bucureşti (si la Polirom din Iasi, 2007), cei care publică traducerea românească a editorul Dicţionarului religiilor pune numele lui Culianu pe acelasi rând si cu acelaşi corp de literă cu numele lui Eliade. Or, autorul ISTORIEI CREDINTELOR SI IDEILOR RELIGIOASE (Mircea Eliade, Histoire des croyances et des idées religieuses, vol. I-III, Payot, Paris, 1976-1983),  a stabilit el însuşi  fişele din componenţa acestui dicţionar pe care, după moartea maestrului, discipolul l-a realizat prin consultarea operei eliadeşti (v. Dicţionarul religiilor, «Cuvânt înainte», Ed. Humanitas, 1993, p. 11). Acest fapt este marcat prin titlul traducerii în engleză a dicţionarului apărut în America la un an după tipărirea lui la editura pariziană: The Eliade’s Guide to World Religions (San Francisco, Harper, 1991).

Dar nu numai înghesuirea pe acelaşi rând menit sugereze minciuna unei consideraţii egale de care s-ar fi bucurat în lumea academică ambii autori ai Dicţionarului atrage atenţia din primul moment. Uimeşte si prezentarea lui Mircea Eliade într-un spaţiu perfect egal cu cel în care este înfăţişată bio-bibliografia discipolului plină de exagerări si neadevăruri. Acordarea de spaţii perfect egale a însemnat, fireşte, ciuntirea operei maestrului până a rămas din ea mai puţin de un sfert. Si nici aşa nu a putut ajungă la o dimensiune comparabilă cu cele cinci volume care constituie opera stiinţifică a discipolului. De aceea, numărul scrierilor lui Culianu a fost artificial umflat: 11 titluri de cărţi ştiinţifice la Eliade, 9 titluri la Culianu, dintre care două romane, două scrieri dublate si un volum colectiv ce cuprinde un singur studiu semnat de Culianu.

Desigur, pecetea minciunii a trebuit să se lăţească si să multiplice volumele scrise de Culianu si prin subterfugiul prezentării drept cărţi diferite, una in franceză şi alta în engleză, a uneia şi aceleiaşi teze de doctorat de «troisičme cycle» din 1980, publicată la Paris în 1984 sub titlul Experiences de l’extase (Paris, Payot) si tradusă în engleză cu titlul Out-of-this World (Boston, 1991) după ce a fost uşor remaniată spre a fi pe placul amatorilor de «ştiinţe ale cogniţiei».

Că în diversitatea operei ştiinţifice, dovedind o reală aplecare spre erudiţie, Culianu a folosit cam aceiaşi bază de date fie în lucrările necesare unui examen sau altul, fie în volumele personale sau în contribuţii la volume colective, o recunoaşte chiar Ioan P. Culianu când mărturiseşte geneza lucrării Eros şi magie. Cartea publicată cu ajutorul marelui istoric al religiilor la Flamarion (1984) ar fi în linii mari prelucrarea tezei de licenţă de la Bucureşti din 1972 (Ficino si platonismul în Renaştere) pe care împreună cu două lucrări în româneşte din 1969 despre G. Bruno le-a transpus în franceză prin 1979 după ce i-au fost aduse din ţară. Din volumul Experienţe ale extazului,  vreo 30 de pagini sub titlul L’Ascension de l’âme dans les mystčres a et hors des  mystčres au fost cuprinse în volumul colectiv La soteriologia dei culti orientali nell’Imperio romano (Leiden, 1982) îngrijit de Vermaseren, iar cartea purtând titlul Psychanodia (Leiden, 1983) este si ea o variantă a lucrării de 3eme cycle, obţinută prin traducerea în engleză a Experienţelor extazului.  

Prelucrarea usor diferită a unuia si aceluiaşi material a constituit o adevărată capcană pentru un comentator care îşi dă ifose de cunoscător avizat în multe, foarte multe domenii, dar mai ales în filosofie. Este vorba de Horia Roman Patapievici, autor al unor studii şcolăreşti intitulate bombastic, unde face eroarea să creadă că ascensiunea sufletului şi gnosticismul ar fi diferite una de alta, când ambele indică acelaşi lucru,  ascensiunea sufletului reprezentând doctrina centrală a gnozei.

Fără a înţelege acest aspect evidenţiat de Mircea Eliade într-una din succintele sale prefeţe, Patapievici subliniază cât poate el de apăsat că originalitatea celor scrise de Culianu despre ascensiunea la cer a sufletului si modul genial de a pune problema gnosticismului au reprezentat două contribuţii majore ale lui Ioan Petru Culianu ca istoric al religiilor. Prin aceste inovatoare două contribuţii el l-ar fi lăsat cu mult în urmă pe maestrul său, a cărui contribuţie la istoria religiilor s-ar fi limitat la modesta operaţie de ordonare a materialului, pe care l-ar fi dispus «în clase morfologice» (apud. H.R. Patapievici). Gogomănia de a separa gnosticismul de ascensiunea sufletului pentru a le considera două “catene tematice” diferite este preluată de la Patapievici de E. Iricinschi în postfaţa la Experienţe ale extazului (Nemira, 1998).

Mircea Eliade în articolul «Per oposicion» punea în evidenţă diferenţa dintre atacul la comandă si polemica intelectuală, dusă între doi adversari egali, ambii individualizaţi. In «scrisul la comandă», adversarii sînt inegali, unul e individualizat, altul e atotputernic si neindividualizat. De pildă, când Sorin Antohi se preocupă de “presupoziţiile politice ale operei eliadeşti” el face “atac la comandă”, ca si directorul Editurii Humanitas când îi ciunteşte opera lui Eliade să ajungă a fi comparabilă cu opera în cinci volume a lui Culianu. De altfel, si atunci când directorul Institutului Cultural Român se chinuie să-l salte pe Culianu deasupra lui Eliade, indiferent de modul penibil în care încearcă acest lucru, el nu face polemică intelectuală, ci simple afirmaţii în vânt de genul: “după 1986 Culianu ajunge să conteste presupoziţiile metodei morfologice” (H.R. Patapievici)

Consemnând câteva impresii de lectură, Sergiu Al-George – băgat în puşcărie împreună cu Noica (filosof turnat la Securitate de Zigu Ornea/Orenstein), nota despre Histoire des croyances (premiată de Academia Franceză) următoarele: “Lectorul realizează că de fapt nu citeşte o istorie a religiilor ci o prezentare a religiei în devenirea istoriei, în care se urmăresc modalităţile si modificările orizontului existenţial (geografic, etnic si tehnic); nu este un studiu descriptiv morfologic şi exhaustiv al faptelor, în spiritul istorismului propriu zis ci o detectare a faptelor semnificative, a ceea ce este laksana –ar spune indienii – prin care simbolul devine inteligibil…Astfel, spre deosebire de tratatele clasice de istoria religiilor, cartea capătă un caracter narativ, capitolele legându-se între ele în unitatea povestirii care este fluentă. Lectorul nu are doar senzaţia unei cărţi de istorie, ci şi pe aceea a unui text literar, a unei opere care reţine semnificaţiile pe care istoria le lasă în afara ei, de unde unicitatea şi originalitatea acestei opere” (Sergiu Al-George, 18 mai 1976).

Cum am notat deja, la prezentarea autorilor Dicţionarului religiilor, Editura Humanitas alocă acelaşi spaţiu pentru Mircea Eliade (1907-1986), membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, si pentru I. P Culianu (1950-1991) care nu a apucat nici măcar momentul titularizării în postul de profesor asociat de istoria religiilor .  Ca să-l pună cu de-a sila pe Mircea Eliade la acelaşi nivel cu un discipol (devenit din 1979 cetăţean olandez) care doar prin demersurile lui Eliade a ajuns să ţină ca «visiting professor» două conferinţe la Chicago în 1986, Gabriel Liiceanu  a trebuit să opereze masive amputări ale parcursului vieţii academice a lui Mircea Eliade, făcându-se că «uită » (ca pe site-urile de pe internet!) distincţiile primite de Mircea Eliade drept semn al aprecierii de care se bucura în lumea academică occidentală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, MIRCEA ELIADE IN CYBERSPATIU, in www.geocities.com/isabelavs si http://www.isabelavs.go.ro/  si  http://d.1asphost.com/isabelavs/ ). In schimb, el «aranjează» studiile lui Culianu să nu apară în banala lor realitate, anume că tânărul licenţiat în italiană la Bucureşti, ajuns în vara lui 1972 cu o bursă în Italia, i-a tot cerut sprijinul lui Mircea Eliade pentru ca filosoful religiilor să-şi pună în mişcare relaţiile ca să-l ajute să publice si să treacă examene. Să nu apară că expatriatului român i-au trebuit zece ani să-şi ia un doctorat de Stat care în general e trecut în 4-5 ani. Să nu se vadă că, după licenţa pe tema gnosticismului de la Milano, doar ajutat de Mircea Eliade,  Culianu s-a putut înscrie la Michel Meslin să treacă hopul «doctoratului de  troisičme cycle»  tot pe tema gnosticismului.

Pentru că în italiană licenţa se spune «dottorato», directorul Editurii Humanitas nu va scrie că I.P.Culianu şi-a luat licenţa la Universitatea Catolică din Milano, ci că şi-a luat «doctoratul», pentru a putea mai încolo să noteze o altă minciună, anume că în 1980 Culianu susţine un «nou» doctorat la Sorbona (vezi Doamne, un al doilea doctorat) cu teza de 3eme cycle despre experienţele extatice. Desigur, pentru cine are acces la noua accepţiune propusă magiei din paginile despre G. Bruno si la hermeneutica puterii din studiul lui Culianu intitulat Religie si putere, parada mincinoasă de titluri apare de prisos, fiindcă ea nu sporeşte valoarea unor studii prin ele însele valoroase.

H.R. Patapievici repetă minciuna lui Gabriel Liiceanu, supralicitând că doctoratul de stat de la Sorbona, pe care Culianu l-ar fi trecut, vezi Doamne, în 1980 este «cel mai dificil doctorat din lume».

Or, dacă s-ar face inventarul tuturor întemniţaţilor cu doctorate la Sorbona aflaţi după gratii la vremea în care generalul NKVD Boris Grumberg, alias Nikolski, era ţarul închisorilor de pe teritoriul ciuntit al ţării, s-ar vedea că un astfel de doctorat nu era o raritate în România. 

Dar minciuna cu cele «trei doctorate» ale lui Culianu, două deja înşirate, si al treilea în 1987, este repetată si răsrepetată în scopul precis al modificării percepţiei cu privire la însemnătatea culturală a lui Culianu comparativ cu cea a lui Eliade. O preia si Mona Mamulea, cea care scrie despre Culianu în  Studii de istoria filosofiei româneşti (vol.I, coordonat de I. Pogorilovschi, Ed. Academiei, Buc., 2006, pp. 328-337). După Horia Roman Patapievici, opera lui  Culianu «bate mai departe decât opera lui Mircea Eliade. Mircea Eliade a rămas un excelent istoric al religiilor din şcoala morfologică (…) I.P. Culianu a fost altceva, si anume ceva mai mult, mai adânc si cu bătaie mai mare» (Patapievici).

Acţiunea de «lichidare» a lui Eliade, - prin tertipuri de omitere a distincţiilor academice şi prin ciuntirea operei ştiinţifice în prezentările de pe cărţile care i-au fost scoase de Humanitas,  sau, cel mai ades, prin «atacuri la comandă» cu argumente preluate din Dosarul «Eliade» (1)  alcatuit in Israel (1972) spre blocarea candidaturii la Premiul Nobel -, a decurs de aproape două decenii concomitent cu încercarea de impunere a “noului” Eliade care ar fi Culianu, neglijându-se faptul că Ioan Petru Culianu, ieşit din şcoala de tip marxist n-a reuşit să exceleze decât ca psiho-sociolog al religiilor, după cum o dovedesc paginile sale despre «religie si putere» si perspectiva din care e abordată magia la Giordano Bruno. De acest aspect, mai greu de sesizat de cei dispusi execute «comenzi», nu au ţinut seamă cei care au botezat cu numele lui Culianu «Institutul de istoria religiilor» (H.G. 32/9 ian. 2008). 

In campania, să-i spunem “românească” (pentru că n-are şanse în altă parte!), de înlocuire a lui Eliade (acuzat pe nedrept de compromisuri politice) cu Ioan Petru Culianu, - pe care compromisurile politice l-au costat viaţa si umilirea din momentul executării sale   în WC (2) ca trădător al celor cărora le făcuse (din tinereţe) jocul-, când nu se afirmă direct că urmaşul lui Eliade ar fi fost Culianu, minciuna se insinuează indirect: Se invocă  “impresionanta carieră ştiinţifică [a lui Culianu], de la Milano la Groningen, până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa … lui Mircea Eliade” (v. Leon Volovici, în rev. 22, nr. 905, din 10-16 iulie 2007), trecând sub tăcere că la Milano bursierul Culianu era student, iar la Groningen era profesor de italiană si, mai ales, că n-a apucat să ajungă la catedra de profesor la Divinity School.

In 1976 la Chicago, articolul despre «Experiences of Ecstasy» (reprezentând un capitol tradus din lucrarea de «troisičme cycle») pe care Eliade l-a dat spre publicare în revista «History of religions» nu l-a entuziasmat pe Charles Long, pentru că se baza pe erudiţie nudă si era lipsit de o interpretare personală (v. scrisoarea lui Eliade din 6 febr. 1976).  In cartea Experiences de l’extase (Payot, Paris, 1984) Culianu va adopta o interpretare foarte originală. El reduce complexitatea experienţelor extatice aflate în miezul gnozei regăsind sistematic modelul «iudaic» de ascensiune a sufletului. O asemenea originalitate îi atrage replica lui Mircea Eliade din prefaţă, că tipul de extaz pe care Culianu ţine să-l numească «iudaic», putea fi numit mai degrabă «babilonian» pentru că are de fapt «o origine babiloniană».

După mai bine de patru ani, cu o comisie aranjată de Eliade (presedintele comisiei) să fie din patru profesori trei favorabili candidatului (Mircea Eliade, Michel Meslin si J. Flamant), la opt ani de la plecarea din ţară, I.P. Culianu  a trecut pe 17 iunie 1980 la Sorbona (v. Corespondenţa Mircea Eliade – Culianu, intitulată Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004, p. 202 si p. 210) treapta «doctoratului de  troisičme cycle», fără de care nu se putea înscrie la doctoratul de stat, cu lucrarea Experienţe ale extazului (dedicată lui Mircea Eliade) în care textul este uneori supraîncărcat prin citate prea lungi (v. scrisorile lui Eliade din 8 martie 1979 si 21 martie 1979).

Fără să ia în nume de rău insistenţa cu care tânărul îl tot înghiontea («ştiu că ideea acestei cărţi nu vă este tocmai agreabilă », Culianu, 18 sept 1984) să dea apă la moară calomniatorilor săi care, de mai bine de un deceniu, trăgeau sforile să nu cumva să-i fie decernat Premiul Nobel, Mircea Eliade i-a aranjat publicarea lucrării de 3eme cycle la prestigioasa editură Payot. Doar cu încercarea lui Culianu de a plasa editorului francez o prefaţă scrisă de el (Culianu) si semnată cu numele lui Mircea Eliade, maestrul n-a fost de acord. «Imi pare rău că a trebuit vă obosiţi cu prefaţa de la Payot. Eu speram că versiunea trimisă era conformă celor spuse de Dvs, îi scrie Culianu lui Eliade pe 4 aprilie 1984.

De altfel, chiar titlul ales de Editura Polirom corespondenţei (Dialoguri întrerupte, Polirom, Iasi,2004) dezgroapă un proiect de carte îngropat de Eliade. Fiindcă în timp ce istoricul religiilor credea că menirea interviurilor va fi să completeze volumul lui Rocquet, întrebările lui Culianu păreau inspirate de primul număr al revistei Toladot (1972). Abia după doi ani Eliade a văzut (fiindcă nu vroia creadă aşa ceva) că nu hermeneutizarea operei sale de ficţiune îl interesa pe Culianu. Protejatul său avea pasiuni politice, el îl admira pe Wiesel, premiantul Nobel a cărui probitate a fost vehement contestată în SUA de Israel Charmi si Norman Finkelstein (v. Jurnalul literar, noiembrie-decembrie 2003, p.16). Culianu era admiratorul acelui “furnizor de mistificări”, (apud. Norvick) care a scris fără jenă (si nu s-a ostenit să retracteze!) -că între sept. 1940 si oct. 1944 în jumătatea de Ardeal oferită de Hitler ungurilor, pe evrei i-ar fi prigonit nişte inexistenţi jandarmi «români», la vremea când ungurii îi prigoneau nu doar pe evrei, ci si pe români, chiar măcelărindu-i cu bestialitate(3), întru purificarea etnică a teritoriilor rupte din Regatul României. 

Degeaba îl sfătuise Eliade încerce să-şi vadă de lucrările ştiinţifice si să nu «scrie la comandă» (4). Când de două generaţii rasismul înrola, de ambele părţi ale Cortinei de fier, combatanţi ai şantajului cu antisemitismul, răsplătindu-i pe cei înrolaţi, tânărul Culianu se pare că n-a rezistat atracţiei exercitată de cei puternici, aproape atotputernici in R.P.R., după înfiinţarea Securităţii în România ciopârţită si condusă din umbră de “eliberatori”. Cam în această direcţie s-ar îndrepta gândul celui care află (de la Culianu) de accesul pe care-l avusese în studenţie de a citi din zorii zilei cărţi “la care nimeni din România nu ar fi avut lesne acces” (I.P. Culianu, rev. 22, nr.862), scoase cum erau din circulaţia publică de către paza ideologică din comunism.

După varianta oficială difuzată de Leon Volovici, Culianu ar fi refuzat “să colaboreze cu Securitatea” si de aceea ar fi fost “ostracizat”(rev. 22 din 16 iulie 2007). Desigur, la mijloc a fost un soi unic de ostracizare, aplicat în exclusivitate lui Ioan Petru Culianu, căruia îi apăreau în reviste bucureştene interviuri si i se recenzau în ţară cărţile. In schimb, ostracizarea literaţilor ale căror cărţi fuseseră premiate de Academia Franceză, avea cu totul alte caracteristici. Ea însemna excluderea din bibliotecile publice românesti a oricărei lucrări publicată înainte de părăsirea ilegală a ţării, cenzurare si marginalizare cu interdicţia totală de a se face prin mass media referire la numele celui ostracizat. .

In contrast cu mediatizarea lucrărilor lui Culianu, despre cărţile lui Ion Omescu(5) - eseist, poet, dramaturg, regizor, director de scenă în Benelux, traducător din engleză, profesor la Academia de teatru din Maastricht si actor talentat -, rămas la Paris în anul în care Culianu rămânea în Italia, nu s-a încumetat nimeni să scrie în 1987 în Anuarul Centrului de Stiinţe Sociale al Universităţii din Iaşi, cum scria despre cărţile lui Ioan P. Culianu securistul Sorin Antohi, care abia în 2006 a recunoscut că a fost omul Securităţii si că nu are gradul universitar de doctor, după cum a pretins (v. rev 22,  12 aug. 2008).

Ca urmare a lecturilor sale de la cinci dimineaţa, studentul I.P. Culianu îşi uimea profesorii cu titluri de cărţi nemaiauzite (v. Ion Coja, Marele manipulator si asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga, Buc., 1999), descoperite de el în imense depozite cu volume necatalogate (v. interviul din Italia din 1990), unde a putut pătrunde prin îngăduinţa cenzurii ideologice acordată la fel de exclusiv, precum i-a fost şi “ostracizarea”. Căci în asemenea depozite (de existenţa cărora nu se ştia probabil decât la vârful ierarhiei mercenarilor ocupantului sovietic) era cu mult mai greu de pătruns decât la cărţile Fondului Special al Bibliotecii Academiei, unde tipăriturile, erau totuşi catalogate. La urma urmelor însă, chiar dintr-o scrisoare a lui Culianu, Mircea Eliade a putut să-şi dea seama cât a ajuns de mutilată ideologic mintea unui tânăr foarte dotat ce a fost un elev silitor si răzbătător în condiţiile dure ale totalitarismului de stânga supravegheat ideologic de un Silviu Brucan si de alţii ca el.

Mircea Eliade, care trăise în Bucureştiul ocupat de nemţi în primul război mondial (6), trebuie să se fi crucit citind opinia lui Culianu, după care realizarea unităţii noastre naţionale după Războiul din 1916-1919 nu s-a făcut cu jertfele armatei române ci  ne-ar fi venit pe tavă, «dictată» dinafară, «după ce se încheiase de fapt pacea de la Buftea» (v. Culianu, scrisoarea din 17 mai 1979).

In iunie 1980, după ce a trecut «doctoratul de  troisičme cycle» cu acea comisie în care a participat Eliade (preşedinte), Michel Meslin si un alt profesor cu care se vorbise din timp (v.Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004), I.P. Culianu a trebuit să insiste în mod repetat ca Mircea Eliade să-l convingă pe Michel Meslin, agasat de arivismul lui Culianu, să-i conducă în continuare si lucrarea pentru doctoratul de stat la Sorbona (v. scrisorile lui Culianu din 5 iulie 1980  si 25 sept. 1980 către Mircea Eliade, în vol. Dialoguri întrerupte, Polirom, 2004). Dar au mai fost necesari încă şapte ani până să-si treacă doctoratul de stat la Sorbona, cu lucrarea despre gnozele dualiste.

Faţă de Mircea Eliade care avea doctoratul luat la 26 de ani, I.P Culianu, în ciuda sprijinului permanent acordat de Eliade, nu a reusit să devină doctor la Sorbona decât când ajunsese la 37 de ani. Comparaţia o face însuşi Culianu scriind prin 1983 «la vârsta mea, în zece ani Eliade publicase vreo douăsprezece volume şi cel puţin cincisute de articole». In acelaşi interval de timp, el abia publicase în tiraj restrâns o culegere de articole după licenţa cu Ugo Bianchi pe tema gnozei (Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi, Messina, 1981), texte pe care le va îngloba şi în lucrarea de 3eme cycle, mai scrisese împreună cu doi italieni un volum colectiv publicat la Torino (1981, despre Religie si putere), iar la Assisi ieşise acea carte rău difuzată (apud. Culianu, 21 iulie 1981, interviu din cartea lui Handoca, Convorbiri cu si despre M. Eliade, Ed. Humanitas, 1998, p. 143) şi modestă despre opera lui Eliade, cu citate prea lungi şi cu pagini slabe despre alchimie (v. scrisoarea lui Eliade către Culianu din 3 mai 1977 în Dialoguri întrerupte, Polirom). Cartea lui Culianu despre Eliade fususe tipărită în 1978, tocmai anul când în Franţa volumul de Entretiens avec Mircea Eliade al lui Rocquet (L’Epreuve du Labyrinthe, Paris, 1978) se bucura de un mare succes în rândurile cititorilor si când Constantin Tacou publicase  nr. 30 din «Cahier de l’Herne» în care Mircea Eliade era omagiat de personalităţi de mare prestigiu cultural. Din contribuţia lui Culianu despre Eliade scriitor,  C-tin Tacou îndepărtase două treimi: “Regret că editorul mi-a tăiat din studiul consacrat lui Eliade tocmai jumătatea în care încercam să analizez opera sa literară dintr-o perspectivă inedită”, spunea Culianu pe 21 iulie 1981 (v.Convorbiri cu si despre Eliade, 1998 p.146), cenzurând paginile cu hermeneutizări de comandă politică (v. scrisoarea lui Culianu din 17 martie 1978, Dialoguri întrerupte, p. 136). O cenzură similară fusese practicată si de editorul din Assisi care a acceptat fragmentul de scrisoare prin care Eliade spunea vorbe amabile despre monografia protejatului său, dar a îndepărtat paginile cu iz politic de factură incertă. In Italia, lucrarea tânărului Culianu apărea la doi ani după ce  profesorul Leo Lugarini de la Roma se ocupase de tema sacrului la Mircea Eliade, devenit în 1975 membru al Academiei Regale Belgiene, şi 1976  doctor honoris cauza al Universităţii Sorbona.

In lucrarea sa,  I.P. Culianu îl subordonase pe Eliade lui Jung, fără a remarca particularitatea si noutatea lui Eliade ca istoric al religiilor format în România, ţară care “a avut o preistorie egală, dacă nu superioară, neamurilor din fruntea Europei”(Mircea Eliade). Doar Sergiu Al-George (7), sesizând fondul arhaic comun la Eminescu, Brâncuşi, Blaga si Eliade, a putut să-şi dea seama că asemenea idei consemnate în Fragmentarium pot oferi “cheia întregii opere” eliadeşti (v. scrisorile către Eliade din18 mai 1975 si 23 iulie 1977). Nu fără temei Eliade îl admirase “ca om si ca savant” (10 dec. 1981) pe acest remarcabil indianist care plătise cu şase ani de închisoare în vina de ai fi citit pe Eliade şi Cioran în loc să-i lectureze pe Marcel Breslaşu si Crohmălniceanu. Despre acest remarcabil indianist Eliade consemnase că “îl admiră ca om si ca savant” . Intr-adevăr, pentru Mircea Eliade, culturile arhaice care-şi trag seva din timpul ciclic (sau Marele Timp) deţin o anume superioritate faţă de liniaritatea temporală a civilizaţiei occidentale. Printr-o figură de stil, Petru Comarnescu îl numise pe Eliade un “arheolog al spiritualităţii” (1943), deşi abordarea eliadescă nu este de loc istorică. Ea ţine de filosofie si de gândirea în absolut. In concepţia lui Eliade, structurarea religioasă a fiinţării dă sens libertăţii umane, nu numai ca eliberare din robia necesităţilor vieţii. Dar si din punctul de vedere al conştientizării existenţei. Religiozitatea autentică a oferit dintotdeauna cadrul propice de semnificare a păţaniilor vieţii. Idei similare se regăsec la filosoful Mircea Vulcănescu, familiarizat cu spiritualitatea ţărănească de sorginte arhaică prin cercetările monografice ale satului românesc (v. Dimensiunea românească a existenţei si celelalte fragmente din acelaşi ciclu, nefinisate de autor), precum şi la admirabilul eseist Dan Botta, din şcoala filosofică a lui Pârvan (v. Dan Botta, Limite si alte eseuri, Ed. Crater, Bucureşti,1996).

Despre protejatul său căruia îi trimitea bani în vremea studiilor de la Milano, Mircea Eliade scria către Payot (în scrisoarea prin care îl desemna pe Culianu să continue lucrul început de el la Dicţionarul religiilor), că “promite să devină în circa zece ani” (M. Eliade, 3 febr. 1983) un nume important în istoria religiilor, cu conditia sa mai scrie vreo două sau trei cărti stiintifice (lucru pe care Culianu n-a mai apucat sa-l facă, ocupat fiind cu traducerea cartilor deja scrise). In direcţia pregătirii acestui viitor mergeau însăşi insistenţele lui Eliade din acei ani, la Flammarion spre a-i convinge pe cei de la editură să publice Eros et magie ŕ la Renaissance (1984) şi la Payot, care condiţionase publicarea lui Culianu de prefaţa pe care să o scrie Eliade la Experiences de l’extase.

Din 1984 Culianu a conferenţiat ocazional despre magia Renaşterii, având neşansa ca odată, la Chambery, fie în public trei vrăjitoare adevărate care l-au acuzat că vorbeşte de lucruri pe care nu le ştie. Din conferinţa lui  Culianu ţinută pe 5 mai 1986 la Chicago se poate bănui de ce s-au supărat atunci acele vrăjitoare: pentru că vorbitorul le nega pur si simplu existenta.

In primăvara lui 1986, Eliade i-a aranjat lui Culianu să ţină două conferinţe la Universitatea din Chicago. Dar s-a întâmplat să moară, aşa că doar din lumea celor drepţi să-şi mai fi putut el auzi discipolul cum compara vrăjitoarele din Evul mediu ajunse la ananghie cu evreii prigoniţi de rasiştii din vremea lui Hitler. Expunerea lui Culianu, la început dezlânată prin abordarea cam lungită a unor probleme de  metodologie, ţintea spre «demitizarea» opiniei curente că Inchiziţia ar fi fost cea care a ars pe rug vrăjitoarele. Solid ancorat în prejudecăţile materialiste ale lumii închinătoare la zeul-ban, conferenţiarul a aranjat cum i-a plăcut argumentul ontologic, spunând că existenţa vrăjitoarelor e probată de faptul că există persoane care cred că pot vrăji: dacă ele îşi închipuie ca există, atunci chiar există.

In fine, la întrebarea dacă a apucat Culianu să devină un nume de referinţă în cei şapte ani câţi a mai trăit de când Mircea Eliade îi prevedea un viitor glorios, cei interesaţi nu vor afla răspunsul de la Sorin Antohi, pentru care o carte “mult comentată la apariţie” (v. Postfaţa la Eros si magie, 1999, p. 452) înseamnă o recenzie scrisă (în comunism) de el însuşi la Iaşi, la trei ani după apariţia cărţii lui Culianu, un text în “Lupta” (de la Paris) si alte două semnalări în Italia scrise de prieteni după principiul “eu despre tine, tu despre mine”.  Nici de la Liiceanu sau Patapievici nu vor afla un asemenea răspuns, ambii dispuşi să-l salte, cum l-or sălta, pe Culianu deasupra lui Eliade.

Probabil nu se vor lămuri în respectiva  privinţă nici din lucrările simpozionului de la Ierusalim «Religion of Magic and Magic of religion” dedicat memoriei lui Ioan Petru Culianu si organizat de filiala Institutului Cultural Român aflată la Tel Aviv, Centrul pentru studierea istoriei evreilor din România si Universitatea Ebraică. In legătură cu această manifestare de preţuire a lui Culianu peste hotare, dă totuşi de gândit faptul că ea s-a ţinut în 2007, exact în anul când se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Mircea Eliade, în vreme ce Eliade fusese oficial «sărbătorit» (prin punere la zid pentru închipuite vini politice) în 2006, la 20 de ani de la moarte.

Note:

1.-Un rol important în calomnierea lui Mircea Eliade l-a avut publicarea în 2002 a unui stufos dosar (de genul celor confecţionate de Securitate) construit din semi-adevăruri despre o aşa-zisa uitare a fascismului. Autoarea acestui dosar politic, apărut în Franţa si imediat după aceea în România a semnat cu numele de Alexandra Carreau (n.1966) până fie recunoscută de tatăl său si să devină nepoata lui Philippe Laignel Lavastine. Cu greu recunoscuta nepoată s-a “măritat” cu filosofia românească printr-o iniţială căsătorie cu Emil Hurezeanu si prin ulterioare relaţii cu Mihnea Berindei, cu Liiceanu (de unde “iubirea” pentru Noica, intrat si el în colimatorul zeloasei nepoate), si, last but not the least, cu Nicolas Weill, un jurnalist de la Le Monde (v. Jean-Claude Maurin, Trebuie interzişi Eliade si Cioran? - în rev. Jurnalul literar, noiembrie-dec. 2003, p. 13).    

2.-Asasinarea din 21 mai 1991 a lui Culianu nu a fost nici până azi elucidată de poliţia americană. Dar discuţiile abundent mediatizate în marginea unui asasin necunoscut, pe masură ce indică mai cu vehemenţă fie pe securiştii naţionalişti, fie pe legionari (sau pe securiştii naţionalişti drept continuatori ai legionarilor) drept autori ai acestei odioase crime nerezolvate, aduce din ce în ce mai mult cu vehemenţa ruşilor care la Nuerenberg voiau să pună pe seama hitleriştilor masacrul de la Katin făcut de ei.     

3.-Din cauza terorii dezlănţuite de guvernul maghiar de ocupaţie (sept. 1940 – oct. 1944), 150 000 de români s-au refugiat (sau au fost expulzati cu de-a sila) din Transilvania de Nord. Mulţi dintre cei rămaşi au fost aruncaţi în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare împreună cu steagul românesc, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte lentă, violarea si injunghiarea femeilor tinere, măcelărirea copiilor, femeilor insarcinate si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19040 de atrocităţi în judeţele Bihor (3598), Ciuc (538), Cluj (6256), Maramureş (284), Mureş (2534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1216), Salajs (1880), Someş (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Ed. Politică, Buc., 1985 si Almanahul Steaua, Cluj, 1985). La aceste acţiuni de purificare etnică a teritoriului ocupat din străvechime de români s-au adaugat evacuarea  administrativă a 60000 de români trimişi de unguri în “lagăre de muncă” , de unde s-au reîntors 8000 de români, precum si trimiterea românilor pe linia întâi a frontului, ceea ce a dus la “100000 de victime în cazul armatei  a 2-a maghiare la cotul Donului” (v. Mircea Tudoran, în Jurnalul literar noiembrie-decembrie, 2003, p 16).

4.-I. P. Culianu s-a pretat la «atacul la comandă»,  a cărui victimă a fost Horia Stamatu. Eliade şi Virgil Ierunca au încercat fără succes să  oprească «execuţia» lui Horia Stamatu, care devenise «periculos» fiindcă si-a dat seama că «nici pe partea naţională, nici pe partea internaţională, nici unul dintre magnaţii acestor părţi nu vroiau binele României » (v. scrisoarea din 2 febr. 1974, publicată în « România literară, 7 febr. 1996). Articolul lui Culianu a apărut în volumul a II-lea al revistei International Journal of Romanian Studies, 1977-1980, scoasă în Olanda de Sorin Alexandrescu.Virgil Ierunca, într-o scrisoare din 6 octombrie 1978, l-a rugat insistent să renunţe la publicarea articolului Some Considerations on the work of Horia Stamatu, pe care Culianu a realizat-o cu sprijinul nepotului lui Eliade, trimis de comunişti la un lectorat de română din Olanda, în vremea cînd Mircea Eliade era curtat de cei de după Cortina de fier. “Horia Stamatu e cel mai important poet al exilului, –îi scrisese Virgil Ierunca lui Culianu. O “dărâmare” a lui tocmai de către Dumneata ar însemna un gest greu de înţelesuri. Ţi-e greu să renunţi la acest articol?” (Virgil Ierunca, scrisoare din Arhiva I.P. Culianu de la Bucureşti). Se pare că i-a fost nu greu, ci de-a dreptul imposibil!

5.-Valoarea scrierilor românilor plecati, -chiar când era vorba (ca in cazul lui Ion Omescu, din 1974 doctor în Shakespeare la Sorbona cu lucrarea publicată in 1978, La métamorphose de la tragédie) de volume foarte apreciate în cultura franceză -, nu impresiona pe nici un culturnic. Doar Alexandru Paleologu îi urmărea lui Ion Omescu, personalitate citată în Larousse, lucrările publicate de-a lungul unei vieţi rodnice în planul creaţiei, mărturisindu-mi odată că, faţă cartea despre Hamlet, el preferă volumul Othello, chef-d’oevre en sursis (1990). Despre eseul Shakespeare, son Art et sa Tempęte (1993), Paleologu spunea că este o carte “magistrală”. Numai despre ultima lucrare publicată de Ion Omescu în 1999, L’homme a la balafre, în care a vorbit de cei 12 ani de închisoare politică, probabil că nu aflase. Fiindcă despre existenţa acestui roman n-am aflat de la Al. Paleologu, ci din numărul din ianuarie 2001 al revistei Cuvântul românesc.  Ion Omescu, -devenit critic de referinţă pentru Hamlet la Comedia Franceză după ce Academia Franceză i-a premiat volumul Hamlet ou la tentation du possible (tradus de Maria Ivănescu si publicat fără prefaţă la C.R. în 1999) -, n-a putut reveni în ţară decât în 1992, când şi-a publicat la o editură oarecare (Editura Doris, Bucureşti) o piesă mai nouă (El & Celălalt) din remarcabila sa creaţie dramaturgică.

6.-Din vol. lui Ion Filipciuc, Mircea Eliade printre bucovineni (Ed. Biblioteca “Mioriţa” Câmpulung Bucovina, 2007, p.6) aflăm ca din armata austriacă de ocupaţie la Eliade în casă a fost încartiruit un bucovinean, profesor de latină, care îi vorbea de Aron Pumnul si îi recita poezii patriotice. Cartea lui Ion Filipciuc cuprinde (printre multe alte lucruri interesante) binevenite restituri din scrierile lui Vasile Posteucă. Tot aici găsim referiri la cele două recenzii ale lui Traian Chelaru, despre Insula lui Euthanasius si despre Comentariile la legenda Mesterului Manole publicate în iulie si august 1943 în “Universul literar”, recenzii necuprinse în Dosarul Eliade, vol.V, 1937-1944 (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001).

 7.-In proiectata Enciclopedie on-line a Filosofiei Româneşti coordonată de Cristian Ciocan, - lucrare a carei listă de filosofi este foarte lacunară la capitolul scriitorilor de filosofie rămaşi în exil după 23 aug. 1944-, Ioan Petru Culianu este considerat a avea o valoare egală cu Mircea Florian, Anton Dumitriu, Mircea Vulcănescu, Stefan Lupascu, Camil Petrescu, Ioan Petrovici, si … Benjamin Fundoianu. In schimb, Sergiu Al-George este mai slab cotat decât Culianu si restul celor înşiraţi ceva mai sus. Gândindu-se la şansele de supravieţuire a cărţilor “obiective”, Eliade scrie în articolul “Teroarea timpului” (Arta de a muri, Iaşi, 1993, volum alcătuit de Magda si Petru Ursache, p.66) că o carte păstrează interesul cititorilor nu pentru “adevărurile” schimbătoare pe care le cuprinde, ci pentru amprenta personalităţii autorului: Istoria critică a lui Haşdeu se citeşte pentru Haşdeu; la fel Dacia Preistorică a lui Densuşeanu sau Getica lui Pârvan. Acesta este un criteriu la care nu s-au gândit cei care vor să facă Enciclopedia on line cu puzderie de semi-nulităţi care n-au suficientă personalitate spre a mai interesa vreun cititor.

.