Isabela Vasiliu-Scraba

 

Scriitorii  invizibili

        

Într-o emisiune din 1986 de la Radio Europa liberă, Virgil Ierunca vorbea de o practică  folosită  de cenzura  din perioada comunistă, anume de organizarea uitării în jurul scriitorilor indezirabili. După instalarea cu forța (armatei sovietice) a regimului comunist în România, practica « uitării » era menită să șteargă cât mai curând din peisajul cultural românesc numele unor scriitori "invizibili" în țară dar care continuau să publice în exil precum Mircea Eliade, Horia Stamatu, Nicolae Herescu, Octavian Vuia, Stefan Teodorescu, D.C. Amzăr, Vintilă Horia, Emil Cioran, Alexandru Ciorănescu, etc. Tot "invizibili" pentru cultura română trebuiau să devină și cei trimiși după gratii : Mircea Vulcănescu, Alexandru Marcu, Ion Petrovici, Petre Tuțea, Sergiu Al-George, Constantin Micu-Stavilă, Traian Herseni, etc.    

         De organizarea uitării în jurul numelui său avea să aibe parte și  Lucian Blaga în ultimii 12-15 ani de viață. In cultura românească atent supravegheată de oamenii Kremlinului,  interzise de cenzură fiindu-i operele, marele nostru filosof  intrase în pielea omului invizibil, fiind pus să scoată (cu mâna lui!)  din Biblioteca Universitară de la Cluj acele cărți al căror autor fusese. Și totuși, Blaga cel invizibil a avut un avantaj care i-a lipsit lui Tudor Vianu cel atât de vizibil. Anume avantajul de a putea depune mărturie (în Luntrea lui Caron, publicată după abolirea regimului comunist impus de URSS) despre barbaria ocupantului militar al Țării care s-a străduit să nimicească tot ceea ce hrănește mintea și sufletul unui popor, arzând cărți, biblioteci, documente, opere de artă, și, mai ales, distrugând metodic pătura intelectuală românească: "Acum se urmărește distrugerea sistematică a spiritului care a luat trup printre noi - scria Lucian Blaga. Se retează, brutal și cu fierăstrăul toate valorile, pentru ca urmașii noștri să nu mai găsească nici un sprijin spiritual și nici un temei de mândrie nicăieri și în nimic" (1).

         Așa cum bine observa Nicolae Herescu, România, "cea mai binecuvântată regiune din Sud-estul Europei", ar putea oricând renaște din punct de vedere material, dar reconstrucția culturii românești va fi o operă nesfârșit mai grea și mai de lungă durată. Dacă în ordinea materială se poate face apel și la tehnicieni străini, reclădirea spirituală a României nu poate fi înfăptuită decât de români (2).

         Poate chiar spre a împiedica acest lucru, după căderea comunismului a fost declanșată acea nesfârșită campanie de culpabilizare a românilor întru cât sînt români, atât de bine orchestrată încât în paralel s-a putut (fără nici cea mai mică dificultate) "fura" și etnonimul românilor, prin masiva mediatizare în țară și peste hotare a confuziei dintre țigani (așa-zișii "rromi") și români. E drept că minoritatea "rromă" nu poseda o limbă proprie (limba "rromă") de la care să-i provină etnonimul, dar chiar și acest impediment a fost rezolvat urgent prin acel grosolan dicționar "rrom-român" contrafăcut la comandă și publicat imediat după 1990 de o editură a minorității maghiare (Editura Kriterion, București, 1991).

Si  cum maladia cea mai virulentă și mai lipsită de leac a vremurilor noastre este cea care distruge însuși sistemul de apărare al organismului atacat, purtătorii și transmitătorii bolii post-decembriste particularizate de manifestarea publică a  "rușinii de a fi român" au fost chiar vedetele noastre culturale, iar calea ei de propagare a constituit-o însăși mass-media românească (3). De pildă, unul dintre cei mai mediatizați scriitori de după 1989, « uitând » de participarea sa din tinerețe la construirea comunismului în calitate de conducător al uteciștilor din Institutul de istoria artei de pe lângă Academia R.S.R., mai «uitând» și de repetata sa participare -în calitate de ministru- la guvernarea țării în perioada post-comunistă (4), în 2004 s-a crezut în drept să înfiereze "obscenitatea" vieții politice românești de după 1990.

După același tipic de acționare atât de asemănător cu cel al SIDEI,  și  tot prin mass-media, li s-a furat românilor și numele nației lor. Mai mult chiar, la acest "furt" au contribuit (independent de voința lor), măcar bănește dacă nu altfel, toți cetățenii României obligați prin lege să plătească odată cu energia electrică și abonamentele de radio și de televiziune.

         Cei care n-au fost de acord cu presiunea mediatică desfășurată în ideea  "rușinii de a fi român" și cu voita confundare a țiganilor (așa-zișii « rromi») cu românii, s-au opus în zadar, ei fiind "cei invizibili". Cum este și  autoarea rândurilor de față, a cărei prezență vreme de cinsprezece ani în paginile diferitelor reviste culturale (Contemporanul -Ideea Europeană, Viața Românească, Convorbiri Literare, Steaua, Asachi, Familia, Archaeus, etc.)  a tot fost invizibilă pentru cei care au alcătuit Dicționarul presei românești până în anul 2000 apărut de curând.

________

Note :

1. v. Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 302 .

2. v. N.I. Herescu, Dreptul la adevăr, Ed. Jurnalul literar, Bucuresti, 2004, p.34.

3.v. Isabela Vasiliu-Scraba, CONTEXTUALIZĂRI. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, pp. 33-54 și Isabela Vasiliu-Scraba, PROPEDEUTICĂ LA ETERNITATE. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004, pp. 100-104, sau pagina web http://www.geocities.com/isabelavs.