Isabela Vasiliu-Scraba,“Părul lung şi blond al lui I. P. Culianu”

Sursa:   http://isabelavs.blogspot.com

 

Motto: “Ridicola rigiditate a raţionamentului nu trebuie să ne inducă în eroare: adevărurile ne sînt propuse uneori (şi ocrotite astfel de un acces prea rapid) într-o formă cât se poate de dezagreabilă” (E. Ionescu, Journal en miette, în:V.R., 5/1991, p.71)

 

In filmul de televiziune despre Ioan Petru Culianu difuzat de TV-Cultural pe 28 februarie 2010 s-a vorbit, ca si în celelalte două filme (1) transmise de Televiziunea Română în primăvara anului 2008, despre “pletele blonde” ale acestui talentat scriitor de science-fiction. Sigur, unii dintre cei care-i ştiu poza lui Culianu vor fi sesizat că autorul povestirilor onirice din volumul Arta fugii (1972) nu era nici blond natural, nici blond vopsit. In plus, n-avea plete, deşi era moda pletelor în vara anului 1972, când comunistul Ioan Petru Culianu a ajuns în Italia cu o bursa de două luni.

 

E drept însă că reclama, prin natura ei, este făcută din tot soiul de exagerări. Rostul ei nu este cel de-a prezenta adevărul, ci de a face cât mai cunoscut un produs. In cazul produsului “Culianu” avem de-a face cu cea mai mincinoasă, mai des difuzată şi mai exagerată reclamă care a fost vreodată făcută unui scriitor român. Si totuşi credem că avantajele strategiei adoptate după înlăturarea printr-un asasinat politic a celui care a criticat neo-comunismul de la Bucureşti într-un ziar românesc (2) din New York, ziar la care a colaborat şi Vl. Tismămeanu, nu sînt atât de mari pe cât apar dezavantajele legate de discrepanţa dintre reclamă si adevăr.

 

De pildă, în biografia pe care o publică la zece ani de la asasinarea fratelui ei, Tereza Culianu-Petrescu nu scrie nicăieri că Ioan Petru Culianu ar fi predat istoria religiilor altfel decât în calitate de Visiting Professor. Acest lucru apare limpede şi în bio-bibliografia scrisă de însuşi Culianu la sfârşitul anului 1990 (v.L.A.I din 18 mai 1992). In schimb, în filmul despre Culianu difuzat de TVR1 pe 28 mai 2008, ca şi în filmul difuzat pe 28 februarie 2010 s-a spus neadevărul că istoricul religiilor Culianu ar fi predat la Divinity School ca “profesor asociat”, lucru imposibil pentru cineva care nu primise “green card” decât cu o lună înainte de a fi ucis. Din păcate, lipsa de discernământ a unor autori care se presupune că au citit biografia alcătuită de Tereza Culianu-Petrescu (din cărţile pe care tot ei le citează) i-a făcut să repete neadevărurile destinate de televiziune unui public incult. Propagând succese profesionale inexistente, ei au scos   la lumină insuccesele carierei academice a lui Culianu, în calitatea sa de aşa-zis “urmaş al lui Eliade”.

 

Într-adevăr, devenit de la 1 ianuarie 1986 profesor asociat de limba şi cultura română la Groningen, titlul i-a folosit lui Culianu un timp foarte scurt, deoarece în a doua jumătate a anului 1986 a părăsit catedra de limbi romanice a lui Noomen şi s-a mutat la Wassenaar unde, lucrând câteva luni la un institut ca “Fellow in Residence” şi-a terminat (la limita timpului permis) teza pentru doctoratul de stat. Astfel că, deşi ajuns la zece ani de la angajare profesor asociat la universitatea din Groningen, Ioan Petru Culianu, în calitate de istoric al religiilor, toată viaţa sa nu a depăşit statutul oficial de visiting professor (v.Tereza Culianu, Obs. Cult., 87/23oct.2001). Acesta este o trista realitate pe care preferă să nu o observe cei care fac reclamă “produsului Culianu” înşirând verzi uscate despre autorul de science-fiction devenit în imaginaţia lor “profesor plin la Chicago” (Mona Mamulea) sau, mai modest, dar la fel de fals, “profesor asociat la Divinity School din Chicago”(Dan Petrescu, în vol. I.P.Culianu, Pergamentul diafan, Bucureşti, Nemira, 1993, p. 3). Dovadă că ceea ce i-a impresionat nu a fost atât opera stiinţifică sau cele două volume de beletristică (Hesperus, Ed. Univers, 1992 şi Pergamentul diafan, Ed. Nemira, 1993). În primul rând ei au fost cuceriţi de “reclama Culianu” prezentând o imaginară reuşită profesională pe tărâmul istoriei religiilor.  Si Andrei Pleşu, în calitate de director al Institutului de Istoria Religiilor înfiinţat în 2008, s-a lăsat amăgit de  reclama Culianu” ajungând să numească o sală a Institutului din cadrul Secţiei de istorie a Academiei cu numele lui Mircea Eliade, membru a cinci academii şi profesor honoris cauza a zece universităţi şi o altă sală, aflată mai la vedere cu numele lui Culianu, ajuns să fie câteva luni Visiting Profesor la Chicago.

 

Înainte de prezentarea operei lui I.P. Culianu, cititorul volumului de Studii de istoria filozofiei româneşti (vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 2006, p.328) este nevoit să parcurgă întreaga puzderie de minciuni privitoare la false titluri de profesor plin sau de profesor asociat, asezonate cu deşănţatul neadevăr după care Culianu ar fi fost “urmaşul” la catedra marelui istoric al religiilor. In realitate, după moartea lui Eliade, la Divinity School a rămas să predea Wendy Dodiger, “Mircea Eliade Distinguished Service Professor”, cea care i-a fost alături când a coordonat cele 16 volume de enciclopedia religiilor, apărute în 1987.

 

Încă de când obţinuse licenţa în Italia, Culianu a fost cu multă generozitate sprijinit de Eliade care singur recunoştea într-o scrisoare că n-a scris “niciodată despre un tânăr savant aşa cum a scris” despre Culianu şi că “i se pare de neconceput ca după raportul confidenţial pe care i l-a făcut lui Charles Long ca acesta “să nu se zbată” pentru a-l aduce în SUA (Mircea Eliade, 31 martie 1976, op.cit, p.78). Insuşi Michel Meslin a acceptat să-i conducă lucrarea de 3-eme cycle si apoi doctoratul de stat ca urmare a insistenţelor lui Eliade, în condiţiile în care profesorului de la Sorbona îi displăcea profund arivismul lui I.P. Culianu (v.Şerban C. Andronescu, A fost Culianu ‘discipolul lui Eliade’?). Iată o scrisoare a marelui istoric al religiilor către Culianu: “I-am scris lui Meslin că există posibilitatea de a veni aici, întrebându-l dacă nu e prea târziu să-ţi iei examenul în iunie” (Mircea Eliade, 22.XII.1979, Dialoguri întrerupte, 2004, p.204). Eliade se gândise la Universitatea Yale unde-l recomandase personal pe Culianu. Acesta, după examenul de 3-eme cycle, cu o comisie prezidată de Mircea Eliade, îi scrie maestrului său pe 25 sept.1980 că “n-a fost reţinut [la Yale] pentru interviu” (ibid. p.221). Probabil din lipsa doctoratului de stat si a puţinătăţii lucrărilor de istoria religiilor publicate.

 

Citind capitole din lucrarea de 3-e cycle Mircea Eliade observa expuneri de probleme arareori însoţite de interpretări personale: “prezinţi numai status questionis; [cititorii] aşteaptă înterpretarea pe care o anunţi” (Mircea Eliade în: Dialoguri întrerupte, Iaşi, Polirom, 2004, p.76) si încărcată prin “prea lungi şi grele blocuri” de citate (Mircea Eliade, op. cit. p.175). Acest lucru nu l-a împiedicat însă a-şi ajuta protejatul cu publicarea la marile edituri de la Paris unde era el însuşi publicat. Condiţia pusă de editori era de fiecare dată să-i facă o prezentare tânărului necunoscut. Aşa au apărut în 1984 primele două cărţi semnate de Culianu la Paris.  Mircea Eliade, îndată ce a primit exemplarele cu dedicaţie de la Culianu le-a dat pe ambele să fie traduse si publicate la Chicago Press.

 

Cu Experienţe ale extazului nu a impresionat pe cei de la editura universităţii, cum nu-i convinsese prea uşor nici pe cei de la revista de istorie a religiilor când a vrut să publice un fragment de carte la revista pe care însuşi Eliade o fondase. In schimb a plăcut Eros si Magie, pe care şi marele istoric al religiilor o prefera celeilalte. Traducerea americană a apărut în 1987 după moartea lui Eliade care se zbătuse a-l face prezent în SUA pe Culianu prin această carte.

 

Reclama “produsului Culianu” făcută prin răspândirea de minciuni a început la un an de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu (1950-1991). Deşi pe 18 mai 1992 suplimentul Litere & Arte & Idei a publicat acel curricumum vitae alcătuit de Culianu în noiembrie 1990 în vederea angajării sale ca profesor asociat la universitatea unde Mircea Eliade predase trei decenii, informaţiile difuzate de mass-media au făcut mereu abstractie de adevărul pus în pagină de însuşi Culianu. Nu numai Dan Petrescu scria într-o carte de la Editura Nemira apărută în 1993 neadevărul că ar fi fost “profesor asociat la Divinity School”, dar şi autorul primei fişe de dicţionar consacrată lui Culianu a preferat să-i “cosmetizeze” cariera de istoric al religiilor, atribuindu-i din buzunar titlul de “profesor plin” la University of Chicago (v. Românii în Ştiinţa şi cultura occidentală, Davis, 1992, p. 113).

 

Pe lângă titlul academic umflat la maximum în condiţiile în care I. P. Culianu n-a apucat să fie angajat la Chicago nici măcar pe postul de “profesor asociat”, cel care a scris fişa a avut grijă să “aranjeze” si perioada olandeză, folosind minciuna prin omisiune. Adică s-a ferit precizeze că la Groningen Culianu a predat 12 ani limba şi cultura română. In filmul transmis de Televiziunea Română pe 28 februarie 2010, această minciuna prin omisiune a fost cuplată cu un neadevăr grosolan privitor la gradul universitar avut de Culianu în Olanda.

 

După realizatorii celui de-al treilea film despre Culianu, acesta ar fi fost între 1976-1986 la Groningen “profesor asociat”. La cele două falsuri lipsite de dramatism (o minciună prin omisiune şi un fals privitor la gradul universitar) ei s-au gândit să adauge încă un neadevăr:  Au spus că Ambasadorul României comuniste ar fi vorbit cu şeful catedrei de romanistică să-i împiedice angajarea. În realitate, postul de asisitent la universitatea olandeză Culianu l-a primit ca urmare a unei “pile” la profesorul Noomen pusă de Marin Mincu, care în 1976 era trimis oficial în Italia să predea limba română (“graţie prof. Marin Mincu… şi prof. Noomen de la Universitatea din Groningen, Culianu avea…perspectiva numirii la această universitate” v. Dialoguri întrerupte, Iaşi: Polirom, 2004, p.81).

 

Sursa de inspiraţie pentru minciuna difuzată de TV-Cultural în ultima duminică a lunii februarie cu ocazia noului film despre Culianu nu e greu de ghicit. După stabilirea lui Eliade în Franţa,  reprezentanţii României ocupate de armata sovietică s-au opus la angajarea lui Mircea Eliade ca profesor universitar la Paris. Or, dacă tot se străduiesc de douăzeci de ani să-l înlocuiască pe Eliade prin Culianu, ce i-ar putea împiedica pe manipulatori să recurgă pe alocuri si la efecte “teatrale”? 

 

Cum am arătat ceva mai înainte, încă din dicţionarul coordonat de Ion Manea au fost constant “cosmetizate” gradele universitare ale asistentului de limba română de la catedra lui Noomen. După fişa dicţionarului Academiei Americano-Române, I.P. Culianu ar fi fost “profesor asociat” în Olanda cu vreo opt ani înainte de 1986. E drept că în bio-bibliografia scrisă de Culianu în vederea angajării la Divinity School, el se fereşte a consemna informaţii fără legătură cu istoria religiilor.

 

De aceea el nu va trece că în perioada 1976-1986 a fost la Groningen asistent de limba şi literatura română până în 1985 şi profesor asociat de la 1 ian. 1986 (v.scrisoarea lui Culianu către Eliade din 14 ian 1986, în Dialoguri întrerupte, 2004, p.279). Optând pentru trecerea sub tăcere a carierei sale universitare de la Groningen, Culianu a nesocotit sfatul pe care Mircea Eliade i l-a dat pe 31 martie 1976, când îi scria: “în curriculum vei spune că te-ai ocupat mai ales cu folclorul şi cultura populară românească”. Probabil că folclorul şi cultura populară nu îi apăruseră a fi lesne etichetabile ca “jocuri ale minţii”.

 

Realizatorii celor trei filme de televiziune (două în 2007-2008 si unul în 2010) afirmând că I. P. Culianu ar fi fost din 1976 şi până în 1986 “profesor asociat” în Olanda, n-au făcut altceva decât să accentueze asupra laturei nefericite a carierei lui Culianu subminată de un doctorat de stat obţinut la limita timpului admisibil, în 1987, după zece ani de la înscriere. Desigur fără să-şi dea seama. Ei au crezut că fac reclamă “produsului Culianu”, bazându-se  pe credulitatea telespectatorilor. De fapt, aşa cum bine s-a observat, “pactul cu mediocritatea marelui public” asigură la nesfârşit succesul mediatizării minciunilor legate de “pletele blonde”, sau de cosmetizatul profesorat din Olanda şi din America a lui Ioan Petru Culianu.

 

----

1. Filmele au fost difuzate pe postul de televiziune TVR1 în mai 2008: Culianu în ţara lui Ceauşescu (Partea întâi) şi O moarte la Chicago (Partea II-a). Ele au fost proiectate studenţilor ieşeni pe 26 ian. 2009 în Aula Magna a Universităţii “Alexandru I. Cuza”. Duminică 28 februarie 2010 s-a difuzat un al treilea film despre Culianu pe postul TVR-Cultural. In toate cele trei filme dedicate lui Culianu s-a sugerat telespectatorilor că ucigaşul ar fi fost legionar, fără a se menţiona că a fost o crimă “cu semnătură”. Umberto Eco a crezut că a fost un asasinat purtând semnătura KGB. Dar “semnătura” ar fi putut indica si suprimarea unui trădător. Uciderea petrecută după scenariul de execuţie a unui trădător ar implica umilirea celui care a trădat. I.P. Culianu a fost umilit prin împuşcare în ceafă în WC-ul universităţii din Chicago. Presupunând un astfel de scenariu, prin indicarea unui criminal legionar, însăşi victima trădătoare e plasată în rândul legionarilor. O altă variantă ar fi că a trădat Securitatea. După Tereza Culianu-Petrescu, fratele său care-i spusese Gabrielei Adameşteanu în decembrie 1990 că “prostia Securităţii române este epocală şi de o profunzime nemaivăzută” (v. I.P.Culianu în rev.22, 5 aprilie 1991) ar fost asasinat de vechea Securitate “aşa cum opina generalul I. Pacepa” (v. Tereza Culianu-Petrescu, O biografie, Observatorul Cultural, 87/23 oct.2001).  

2. Tereza Culianu-Petrescu notează că “în august 1990 Ambasada României din SUA cere colecţia revistelor” (Tereza Culianu-Petrescu, O biografie, în Observatorul cultural 87/octombrie 2001) Lumea liberă românească unde Culianu ţinea rubrica Scoptophilia. “Cum şi pe adresa revistei, şi pe a lui personală încep sosească scrisori cu insulte şi ameninţări, I. P. Culianu preferă [pe 22 dec. 1990] să-şi oprească articolele” (ibid.) de factură politică.

 

Cuvinte cheie: Mircea Eliade, istoria religiilor, asasinatul de la Chicago, Michel Meslin, Culianu, Olanda, biografie Eliade, Şerban C. Andronescu, Televiziunea Română, filme despre Culianu, biografie Culianu, Noomen, Marin Mincu, Italia, cultură populară românească, corespondenţă Eliade.

 

Sursa:  

http://isabelavs.blogspot.com