Isabela Vasiliu-Scraba, C. Noica în cultura colectivistă aşa cum a fost ea percepută de Sorin Lavric

 

Sursa:  http://isabelavs.blogspot.com

 

Motto: “Noica este primul om cu gândire filozofică vie, stringentă, aproape continuă, întâlnit de mine de când sunt în capitală” (N. Balotă, 1955)

 

Chiar dacă Anti-Goethe (10 capitole), Povestiri după Hegel  şi nouă jurnale i-au fost confiscate de Securitate, Noica nu voia de loc să se lase descurajat de permanentele şicanări ale comuniştilor dirijaţi de Leonte Răutu/Oigenstein/Oişteanu, şeful secţiei de ideologie a Comitetului Central. Nici să-şi pună gândirea în slujba ideologilor inculţi care sperau în zadar  că filozoful va renunţa la preocupările legate de specificul spiritualităţii româneşti (cf. C. Brădaţan invocându-l pe I.Ianoşi) şi se va apuca să “dezbată teme universale ale filozofiei” (C. Brădăţan, O introducere la istoria filozofiei româneşti în sec.XX, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2000). De unde se vede că unui doctor în filozofia românească (precum C. Brădăţan) i-au lipsit profesorii care să-i spună că filozofia autentică se ocupă numai cu teme universale, chiar atunci când pare interesată de “chestiuni româneşti”.

 

Securistul Sorin Antohi a criticat şi el felul în care Constantin Noica ar fi “privilegiat căznit cumpătarea rurală” şi ar fi “apăsat pe pedala naţionalismului” (S. Antohi),  culpabilizarea sentimentului naţional fiind unul din indiciile apartenenţei la “oligarhia colonială sovietică” recrutată de la bun început din minoritari plasaţi în Cartierul Roşu/ Kremlin/ Primăverii. Poziţia falsului doctor care abia în 2008 şi-a recunoscut impostura universitară şi colaborarea cu fosta Securitate (v. Sorin Antohi în rev. 22 din 12 august 2008) nu se deosebeşte prin nimic de critica pe care Gabriel Liiceanu i-a făcut-o lui Noica de pe poziţia sa de “discipol al lui Henry Wald”. Exprimată prima oară în Jurnalul de la Păltiniş (Bucureşti, Cartea Românescă, 1983), culpabilizarea lui Noica pentru preocupările sale legate de specificul filozofării româneşti a fost reiterată de-a lungul anilor.

 

De fapt, toţi foştii comunişti care vociferează împotriva naţionalismului sînt de rea credinţă, şi nu întâmplător, pe poziţii ideologice comune cu cei care-l condamnaseră la moarte pe acad. George Brătianu pentru că a refuzat să susţină neadevăruri istorice despre teritoriile româneşti acaparate de ruşi după cel de-al doilea război mondial (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Star Tipp, 2002, p.128). Ion Varlam care obseva că inamicii naţionalismului trec sub tăcere faptul că “în urma agresiunii unei mari puteri – URSS de ieri, Rusia de azi – un teritoriu de aproximativ 100000 km pătraţi din România şi o populaţie de 4,5 milioane de locuitori sînt despărţiţi cu forţa de România, statul din care fac parte în mod firesc” (Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Bucureşti, Ed. Vog, 2005, p.227).

 

In opinia lui Constantin Noica, “nici o limită nu interzice nelimitatul” (Jurnal filozofic), în sensul precis că gândirii sale teroarea ideologică nu-i poate  pune stavilă. “Complexaţi de o teribilă frică instinctivă (…), necivilizaţi, necompetitivi, imprevizibili în violenţele şi iraţionalismul lor (…) de nimic nu le-a fost comuniştilor mai frică decât de inteligenţa adversarului (…). În aspiraţia lor de confruntare, comuniştii urcă doar până la ură, furt, agresiune şi asasinat” (Ion Caraion, Ultima Bolgie, Bucureşti: Ed. Nemira, 1998, p. 25).

 

Despre ura comuniştilor şcoliţi în URSS faţă de vârfurile spiritualităţii româneşti se pot spune foarte multe. Noi vom aminti doar ura faţă de “poezia mistică” scrisă înainte sau în timpul ideologiei comuniste, pentru care Vasile Voiculescu a fost întemniţat la peste şaptezeci de ani. In aşa-zisa democratizare care a urmat dictaturii militare a lui I. Antonescu, “democratizare” care a coincis cu anihilarea socială a filozofilor români rămaşi fără posturi în învăţământ şi lipsiţi de dreptul de a-şi publica scrierile (L. Blaga, C. Noica, Mircea Florian, Ion Petrovici, dr. Nicolae Roşu, Traian Brăileanu etc) acuzatia de misticism a planat asupra întregului grup format din 25 de persoane nevinovate intrate în temniţă împreună cu Noica şi Pillat la vremea când cenzor ideologic la Direcţia de agitaţie şi propagandă a Comitetului Central era Ion Ianoşi, activist cu liceul pe puncte, care în România cu “un rege copil pe tron şi Anei Pauker dictator” (C. Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, Ed. Floarea darurilor, vol. 3, p.425) şi-a bifat în doi ani bacalaureatul şi întreg liceul (cei şase ani de liceu, v. Estetică şi moralitate, 1998).

 

Pe lângă ura trezită de bănuiala fondată sau nu că cei din grupul Noica-Pillat ar fi fost mistici, agresiunea şi asasinatul completau atitudinea celor impuşi de sovietici la cârma ţării faţă de personalităţile culturii româneşti care trebuia lichidată. Edificator este refuzul ministrului de interne Teohari Georgescu/ Burăh Tescovici de a-l elibera din detenţia de la Canal pe călugărul mistic Arsenie Boca, închis spre a împiedica oamenii să vină la slujbele sale, fie de la Sâmbăta, fie de la Prislop, precum si neînduplecarea lui Iosif Kişinevski/ Ioşca Broitman în faţa memoriului pentru eliberarea scriitoarei Alice Voinescu. In ce priveşte asasinatul, e suficient să amintim de moartea în închisorile de exterminare supraveghiate de Nicolski a peste douăsutedemii de români. Unii poetii (Vasile Voiculescu, Sergiu Mandinescu, Ion Caraion, Constant Tonegaru, etc) care n-au murit chiar în puşcărie, au trecut în cealaltă lume ca urmare a chinurilor suportate după gratii.

 

Furtul cu care s-au îndeletnicit comuniştii este uşor de probat, dacă ne gândim la miile de manuscrise confiscate la arestarea scriitorilor, cum a fost romanul lui Dinu Pillat, sau cele cinci capitole din Anti-Goethe nici până azi restituite lui Noica sau familiei sale. Pe lângă sechestrarea de manuscrise, furturile din domeniul cultural s-au manifestat şi prin furtul de idei prezentate fără trimitere la autor. Dar şi prin conlucrarea impusă de politrucii care nu s-au sfiit niciodată adauge şi să scoată pasaje din scrierile altora după bunul lor plac. In cazul operei lui Alexandru Dragomir s-a ajuns chiar la adăugarea unui al doilea autor cu ocazia apariţiei prelegerilor lui Alexandru Dragomir ţinute în casa lui Liiceanu (Crase banalităţi metafizice, Humanitas, 2004).

 

Răspândirea ideilor sale în formă modificată sub pretextul ‘stilizării’ fără permisiune a fost taxată de Alexandru Dragomir drept “excrocherie” pe 15 iunie 2000 în interviul luat de Fabian Anton. Părerea filozofului marginalizat de opresiunea ideologică orchestrată de politrucii frecventaţi de Liiceanu a fost cenzurată de revista “Observatorul Cultural”.  Pentru că interpretarea sa la O scrisoare pierdută luase o altă formă în urma stilizării notiţelor luate după prelegerile sale, Alexandru Dragomir i-a spus tânărului Fabian Anton că nu el este autorul acelei interpretări distribuită în centrul Bucureştiului, că nu-i aparţine lui, că n-a scris-o el în forma aceea şi că cititorii interpretării platonice a Scrisorii pierdute sînt păcăliţi. La patru ani după scandalul provocat de “ediţia nord-coreană” (apud. Dan Petrescu) a Craselor banalităţi metafizice, Gabriel Liiceanu a indicat precis paginile de sfârsit adaugate de el la interpretatea Scrisorii pierdute ale cărei idei au fost recombinate arbitrar de G. Liiceanu sub pretextul stilizării.

 

Văzând reacţia hotărâtă a bătrânului filozof care nega paternitatea oricărei scrieri răspândită fără a fi fost înştiinţat, Fabian Anton i-a pus o întrebare care cuprindea în sine răspunsul: La vremea studenţiei sale, prin anii treizeci, era posibil circule scrieri ale lui Nae Ionescu sau ale altor mari filozofi români care să nu fie ale lor? Răspunsul lui Alexandru Dragomir a fost cel aşteptat: desigur, într-o cultură autentică, altfel de lucruri nu sînt cu putinţă. Ele ţin doar de domeniul culturii păzite de agenţi sovietici prin teroare (nu numai) ideologică.

 

Pentru Noica, sechestrarea de manuscrise ar fi o “limitaţie care nu limitează”. Ea nu poate împiedica exercitarea gândirii libere şi nici nu reuşeşte a limita creativitatea celui căruia comuniştii îi confiscă permanent manuscrisele. În opinia filozofului retras în asceza sa culturală de la Păltiniş, singură cultura (care nu constă nici în furtul de idei, nici în operaţia de scoatere şi adăugare de pasaje la scrierile altora) îl ridică pe om la treapta de subiect (Jurnal de idei, p.164). La treapta de “obiect” se află cititorul, în calitatea sa de “consumator” lipsit de opţiuni de lectură. Alexandru Dragomir spunea că intelectualii din creatori de cultură s-au transformat în consumatori. Dar tot la treapta de obiect rămân şi cei care iau dintr-o carte (sau din mai multe) şi pun în alta. Redactorul care pritoceşte gândirea altuia ca angajat al unei edituri n-ajunge nici el la treapta de  subiect”. Pentru că, lucrând cu un material pe care nu el l-a produs, face bucătărie de redacţie.

 

Prin confuzia dintre  cultură şi bucătăria unei edituri, G. Liiceanu s-a scotit îndreptăţit să se treacă drept autor alături de Alexandru Dragomir, pentru munca sa de stilizare. Din iunie 2004 până în toamna lui 2008, când în volumul lui Alexandru Dragomir,  Seminţe directorul Editurii Humanitas a specificat locul unde a adăugat singur trei pagini cu propriile-i păreri, cititorii Craselor banalităţi metafizice au fost constrânşi a crede că Alexandru  Dragomir (şi nu editorul său) ar fi desconsiderat (asemenea lui Henry Wald) filozofia românească interbelică. Sau că filozoful născut în provincie, la Zalău, ar fi vorbit auditoriului său de “opinteli” de gândire în urma cărora filozofia devine “organizaţia de masă care poartă numele Caragiale” (A. Dragomir, Crase banalităţi metafizice, 2004, p.38).

 

Scrierea în comun prin adăugare de pasaje odată cu publicarea,  caracteristică tiraniei ideologice, apare în subsidiar prin ideea că, odată cu editarea, “cultura rămâne o faptă colectivă” (Liiceanu, op. cit., p.37). Munca “în colectiv” s-ar fi declanşat automat odată cu tipărirea gândirii lui Alexandru Dragomir la fosta editură Politică. La fel s-a declanşat gândirea şi scrierea în comun şi cu ocazia publicării în comunism a unui interviu luat lui Mircea Eliade. Odată cu tipărirea în revistă, Adrian Păunescu a tăiat pasajele despre Nae Ionescu şi a adăugat de la el o frază în care trecea pe seama marelui istoric al religiilor propunerea ca Premiul Nobel să încununeze eforturile lui Ceauşescu de mediere a păcii în zone de conflict.

 

Cu mare justeţe Petre Ţuţea (1902-1991) observase că ceea ce comuniştii au numit Şcoala de la Păltiniş nu-şi justifică numele, întrucât frecventarea lui Noica nu a dus la sporirea cu scrieri originale a patrimoniului filozofic româneasc. Vizitatorii lui Noica nici n-au creat în planul “raţiunii”, nici n-au avut cuvinte de laudă pentru filozofia românească reprezentată de Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Florian, Ion Petrovici, Alice Voinescu, Mircea Eliade, Anton Dumitriu, Stan M. Popescu, Zevedei Barbu, Octavian Vuia, C-tin Micu-Stavilă etc., care şi-au scris opera filozofică din perspectiva raţiunii, în înţelesul acordat de Noica.

 

Contribuţia lui Gabriel Liiceanu a fost în filozofie preponderent didactică, prin traduceri. Probabil tot pe considerente didactice, având în vedere subtitlul volumului, în 1983 Ion Ianoşi îl ajuta să tipărească acel Jurnalul de la Păltiniş, model de educaţie  în gol, adică fără alte roade culturale decât înşirarea unor lecturi filozofice. In domeniul creaţiei originale pe tărâm filozofic, tradus deja în franceză şi în engleză G. Liiceanu apare drept co-autor al prelegerilor lui Alexandru Dragomir, pentru că a scris singur şi a adăugat cu de la sine putere trei pagini  (v. Alexandru Dragomir, Crase Banalităţi metafizice, Bucureşti: Humanitas, 2004, p.36-38), după ce a stilizat conspecte de la conferinţele ţinute de Alexandru Dragomir în marginea Scrisorii pierdute.

 

In Franţa, angajaţi ai marilor edituri îngrijesc stilistica volumelor de publicat, lăsând pe copertă numele autorului. Monica Lovinescu a stilizat un roman de mare succes a unui scriitor stabilit ca şi ea la Paris. După însemnările ei, reconstrucţia pe care a făcut-o romanului La 24-eme heure de C.V. Gheorghiu a însemnat prescurtarea unui număr triplu de pagini de manuscris. Din punctul de vedere al autorului, munca depusă de Monica Lovinescu a intrat în categoria de bucătărie redacţională, deşi a fost mai mult decât atât. Oricum, scriitorul care nu a trecut-o pe Monica Lovinescu drept co-autoare a romanului Ora 24 a avut succese şi cu  următoarele sale romane care n-au mai fost aranjate de soţia lui Virgil Ierunca.

 

De fapt, influenţa culturală a celor care şi-au făcut un nume invocând excesiv de des numele lui Constantin Noica s-a făcut simţită abia când şcolarii de la Păltiniş s-au reciclat ca formatori de opinii schizofrenice despre aşa-zisa lipsă de valoare a filozofiei româneşti. Direcţia de influenţare exercitată de G. Liiceanu se constată în scrisul lui Sorin Lavric. Mai precis, în postfaţa la volumul alcătuit de Dora Mezdrea din file alese de ea din dosarele de Securitate (v. Sorin Lavric Postfaţa, în vol.: Noica şi Securitatea, Bucureşti: Ed. M.N.L.R., 2009, pp. 337-343).

 

După ce menţionează foarte în treacăt faptul că invitaţia la o discuţie cu securiştii nu putea fi refuzată de nimeni, Sorin Lavric nu se sfieşte să-l prezinte pe Constantin Noica drept colaborator al Securităţii. În schimb, Vladimir Tismăneanu ar fi “un spirit academic care încalcă regula aridităţii tagmei, reuşind să scrie neplicticos” (v. România literară, nr. 2/29 ian. 2010), un  diagnostician de idei politice, nu ademenitor în numele lor”.

 

Povestea cu “ademenirea” este, ca să spunem aşa, un comentariu la o parere a lui Pleşu, după care Noica ar fi fost un “ademenitor”, ceea ce Sorin Lavric punctează negativ, întrucât la el pozitivă este atitudinea opusă. La Andrei Pleşu ademenirea lui Noica spre tărâmul filozofiei nu a avut succes, astfel că, nefiind eficientă, nu se poate spune dacă a fost considerată de falsul filozof al religiei (v. Isabela Vasiliu-Scraba, A. Pleşu, un fals filozof al religiei, despre unul autentic: Mircea Eliade) drept atitudine pozitivă sau negativă.

 

Cantonarea lui Andrei Pleşu în lăutărismul pe care preferă să-l observe numai la alţii, a fost perfect creionată de Constantin Noica prin situarea discipolului cu “prea mare respect pentru fratele porc” (Noica, ian. 1980, în Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.117) la mijloc de drum, într-un interval în care nimic din ce a început nu a dus la bun sfârşit: “Mă gândesc iar la Andrei, cu câtă uşurinţă a renunţat la greacă… În istoria artelor nu se recunoaşte, în Germania nu a vrut facă filozofie, Orientul, pe care-l iubeşte, fără sanscrită nu-l poate obţine. O să se afle mereu în metaxy, în interval” (C. Noica, în op. cit., 1983, p.100). Din portretul intelectual schiţat de Noica reiese şi ridicolul desemnării drept “filozof” al intervalului în auto-omagialele volume scoase în 2009 de grupul lui Andrei Pleşu, model de lăutărism în filozofie.

 

Iată ce scria comunistul Andrei Pleşu despre “ademenitorul” Noica într-o epistolă din 15 oct. 1984 publicată după zece ani pentru a spori paginile unuia din cele trei volume ale sale aşa-zis ştiinţifice (sau “filozofice”  pentru literaţi): “Nu să-l împuţinez am vrut… ci să-i clarific statutul… Trebuie treacă mult timp ca să realizezi că sapienţialul nu e, în cazul lui Noica, decât o foarte inteligentă captatio, o capcană retorică, destinată să convertească la filozofie toată suflarea din jur” (Limba păsărilor, 1994, p.218-219). În loc să evidenţieze profunzimea de gândire din opera maestrului său, falsul discipol într-ale filozofiei a tot lăudat rolul de meditator fără plată a lui Noica, rol pe care l-a găsit “cel puţin la fel de important, dacă nu şi mai important” (A. Pleşu) decât întreaga sa “producţie bibliografică” (ibid.), denumire sub care filozoful fără operă, s-a găsit să desconsidere opera filozofică a lui Noica.

 

După Sorin Lavric, Tismăneanu jr.  nu este un  “ademenitor”. Fostul ideolog comunist este un “ogar” [cu un pedigree ilustrând relaţia cu comunismul a celor doi Tismăneni, tatăl şi fiul pe care Lavric se face că n-o ştie],  ogar cu “ascuţime olfactivă”  care “depistează repede miasmele de extremism” (Lavric), i.e. un diagnostician versat în şantajul cu anti-semitismul. După episodul ideologic comunist când (iniţiat de propriul părinte care în 1960 lupta să o reabiliteze pe Ana Pauker) a hăituit “duşmanul de clasă”, ogarul cu nas fin s-ar fi reprofilat pe urmărirea  duşmanului de rasă”. Un fost deţinut politic exilat apoi în Franţa observa cu fineţe că în dictatura totalitară (de caracter ideologic) se foloseşte “represiunea preventivă”. După căderea comunismului, menţinerea la putere a oligarhiei comuniste “reciclate” s-ar fi făcut tot prin teroare preventivă, duşmanul fiind mereu reinventat “în funcţie de nevoile momentane” (Ion Varlam): fostul duşman de clasă devine după 1989 “duşman de rasă”.

 

In cazul relaţiei politice dintre Noica şi Securitatea pe care ar fi servit-o cu “orbirea unui idealist incurabil” (Sorin Lavric), discipolul lui Liiceanu  trece peste lipsa comuniştilor Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu dintre cei chemaţi să converseze cu securiştii pe tema “teoreticianului legionar Noica”. Volumul Mircea Eliade şi Securitatea (Bucureşti, Ed. Mica Valahie, 2008), alcătuit tot de Dora Mezdrea, a fost mai neatent controlat înainte de publicare. Căci în el găsim (anonimizată atât în ce priveşte momentul scrierii, cât şi al autorului) o lungă notă scrisă de discipolul Ioan Petru Culianu despre maestrul său, Mircea Eliade (p.230-233), căruia Adriana Berger îi punea prin 1985 în ordine arhiva de la Meadville, incendiată pe 18 dec. 1985, ceea ce a dus la concedierea doctorandei A. Berger. După moartea lui Eliade la patru luni distanţă de la incendiul cel misterios, Adriana Berger l-a calomniat cu furie pe Mircea Eliade prin reviste, difuzând neadevărurile confecţionate de Securitate şi publicate în Dosarul Eliade din 1972 . Nu s-a dat în lături nici de la confecţionarea cu propria mână a unor falsuri, inventând o recomandare pentru un post universitar pe care ar fi semnat-o Mircea Eliade (cf. Stelian Pleşoi).

 

Sorin Lavric ţine morţiş dea impresia a nu şti că “faţă de intelectuali, argumentele puterii politice [de “ocupaţie comunistă”, apud. Vasile Băncilă] sînt argumentele forţei, cu anexele josnice ale acestora: …batjocorirea, şantajul, ameninţarea, …urmăririle neîncetate pe stradă, la domiciliu sau la serviciu, ale tale, ale rudelor tale, ale prietenilor tăi, delaţiunea, înfricoşarea continuă, arestările, condamnarea, uciderea” (Ion Caraion, Ultima bolgie, Bucureşti: Ed. Nemira, 1998, p.26). Eliade scria la un an de la asasinarea lui Mircea Vulcănescu în închisorile lui Nikolski/Nicolau că “pentru întâia oară în istoria sa,  neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte” (Mircea Eliade, 1953). 

 

Lui Noica, organele de partid şi de stat i-au permis după 1975 să ocupe singur vreo 8 metri pătraţi intr-o vilă neîncălzită de la Păltiniş (confortul dinainte de 1964 implica mai mult de 8 persoane într-un spaţiu de similară mărime), în timp ce comuniştilor “născuţi din Noica” (apud. G. Liiceanu) le-a oferit posibilitatea de a  avea 2500 de dolari pe lună ca bursieri Humbold în RFG pe o durată de trei ani de zile. După S. Lavric, filozoful de la Păltiniş ar fi colaborat cu “poliţia politică”, şantajat prin ameninţarea “că lucrările sale nu vor mai fi publicate” (Sorin Lavric în vol. Noica şi Securitatea, 2009, p. 341). De aceea Noica ar fi “recurs la tactica concesiilor minime” (Lavric) făcute regimului comunist care nu punea mare bază pe prestigiul cultural a al foştilor bursieri Humbold, ducând lipsă de “prestigiul unor oameni de al căror cuvânt să poată face uz în folos propriu. Securiştilor le-au lipsit ambasadorii, le-a lipsit credibilitatea, le-a lipsit acea încredere pe care un om cu reputaţie o stârneşte spontan în jurul numelui său. Iar renumele lui Noica era chiar pârghia de care aveau nevoie pentru a ajunge acolo unde ei singuri nu au putut accede: la românii din exil şi la intelectualii nepervertiţi din România  (S. Lavric, Postfaţă la vol. Noica şi Securitatea, Bucureşti, Ed. M.N.L.R, 2009).

 

Cum vedem, imaginea lui Noica este distorsionată cu pălăvrăgeala citată anterior prin care filozoful întâi este acuzat că ar fi fost agent de influenţă al Securităţii pe lângă vizitatorii săi “nepervertiţi”: probabil pe lângă A. Pleşu, apropiat al familiei lui Leonte Răutu şi G. Liiceanu, apropiat al familiei lui Ion Ianoşi (şef al cenzurii comuniste la data arestării lui Noica). Apoi că ar fi fost agent de influenţă cu misiuni în exteriorul graniţelor închise ale ţării  “din credinţă şi nu din obedienţă ideologică” (Sorin Lavric), uitând că în realitate Noica n-a influenţat politic pe nimeni:  Nici în ţară, unde zece ani de ucenicie l-au făcut pe maestru să-l numească pe Liiceanu “discipol al lui Henry Wald, nu al său” (Noica şi Securitatea, 2009, p. 154), nici în afara ţării, unde vorbele lui Noica de la Paris au fost înregistrate şi trecute la dosar.

 

Cel care, vezi Doamne, la Paris “făcea figura unui agent de influenţă” (Sorin Lavric) în fapt nu a reuşit să-l păcălească pe Mircea Eliade facă jocul Securităţii şi să vină în ţară. Faţă de această murdară distorsionare a imaginii morale a filozofului hăituit în permanenţă de Securitate, lui Sorin Lavric îi zburdă inspiraţia şi penelul când scrie cu adânci temenele despre Vladimir Tismăneanu. Fosta unealtă a terorii ideologice comuniste îi apare “întruchiparea îndurării de inspiraţie creştină” şi “redutabil păstrător al memoriei noastre” (v.Sorin Lavric, Fler ideologic, în rev. România literară, nr.2/29 ian 2010, p.9), “cu veritabil fler politic, politologul intuind spontan adierea subterană care hrăneşte cutare teorie sau cutare sistem de propagandă” (ibid.), “adierea” punându-l desigur pe urmele duşmanului de rasă,  “patinator care se lasă în voia asociaţiilor libere, deplasându-se rapid, cu reveniri, plecări şi iarăşi reveniri, între marginile impuse de temă” (Sorin Lavric, op.cit.). Tânărul Nicu Ilie a învăţat şi el de la aceiaşi formatori de opinii post-comuniste care i-au cizelat gândirea lui Lavric ce să scrie spre a fi selectat ca webmaster la revista Cultura, a Fundaţiei Culturale Române. El nota nu de mult că “după un episod de eroism mai lung sau mai scurt” mulţi dintre foştii deţinuţi politici ar fi devenit “turnători la miliţie sau informatori la Securitate” (N. Ilie în rev. Cultura). De unde se vede că procesul comunismului s-a tot făcut de douăzeci de ani încoace, rezultând (după formatorii de opinii) că în comunism, cei care au terorizat întreaga suflare românească nu erau păzitorii ideologiei sovietice impuse cu de-a sila, în temniţe şi în afara lor, ci foştii deţinuţi politici care n-au putut fi omorâţi după gratii. 

 

Conform unei alte ipoteze avansată de Sorin Lavric, Securitatea ar fi fost o instituţie “culturală” şi nu instrument de teroare politică. Poliţia politică din comunism ar fi împărtăşit multe din opiniile ei “filozofice” cu cel care în Povestiri despre om ar fi încercat “să reabiliteze ideologia fascistă” (referat din 3 iunie 1969, în dosarul de Securitate). De aceea s-ar fi îngăduit publicarea cărţii pentru care Noica a fost închis între 1958 şi 1964. Securitatea formată şi dirijată de sora ei mai mare din URSS, l-ar fi urmărit pe Noica şi i-ar fi confiscat scrierile în percheziţii clandestine din dorul de a se instrui: Ca să citească mai temeinic părerile filozofului pe care le găsea potrivite cu propriile păreri  asupra lumii şi vieţii.

 

Ion Varlam publica în “Românul liber” (1993) un text despre fenomenul politic al totalitarismului, noutate adusă de secolul XX care a dus la distrugeri de vieţi omeneşti în proporţii nemaiîntâlnite. Scriind despre colaboraţionismul lui Noica, Sorin Lavric a  trecut într-un con de umbră teroarea provocată în România pe timp de pace prin întemniţarea a peste trei milioane de români (vreo două milioane în temniţele comuniste cu care sovieticii au împânzit republica “populară”, si peste un milion în provinciile romîneşti incorporate în URSS) şi mai ales prin exterminarea după gratii a sute de mii de români unii aruncaţi apoi în gropi comune (Mircea Vulcănescu) alţii îngropaţi de familiile lor (In volumul din 2009, Purtătorul de cruce, Ghe. Neagu are o povestire construită pe ideea că în satele româneşti, puşcăria politică era echivalată cu uciderea după gratii).

 

Amnistierea deţinuţilor politici din 1964 l-a adus pe Noica în situaţia de a supravieţui mai mult de un an de zile, la 55 de ani cu sănătatea zdruncinată, fără nici un ajutor social. A locuit  atunci şi la Câmpulung, la fostul deţinut politic Gheorghe Staicu, până să i se dea voie să se angajeze în noiembrie 1965 la Centrul de logică. La Institutul de filozofie, unde lucra Henry Wald şi tânărul său discipol Liiceanu, lui Noica i s-a refuzat angajarea. Pe când era la Centru de Logică, “în urma repetatelor sale cereri către procuratură” (Noica si Securitatea,  Bucureşti: Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2009, 2009, p.137), Securitatea i-a restituit lui Noica trei capitole din cele zece ale manuscrisului Anti-Goethe. La câţiva ani după căderea comunismului, au mai fost restituite soţiei filozofului (în 1994) încă două capitole din manuscrisul cărţii despre Goethe redactată în perioada domiciliului forţat de la Câmpulung. În ediţia a II-a a Despărţirii de Goethe (Bucureşti: Humanitas, 2000) au fost incluse cinci capitole, adică exact jumătate din manuscrisul confiscat la arestare.

 

Publicat într-o formă prescurtată în rev. Argeş (Piteşti), aprilie 2010.

Sursa:  http://isabelavs.blogspot.com