<< La prima pagina

Isabela Vasiliu-Scraba

 

"PROFESIONISTI AI LECTURII"

 

         În cultura română de azi a mai rămas, din alte vremuri mai bune, un singur "profesionist al lecturii". El este dl. Alexandru Paleologu. Numai că acest critic literar (dotat cu simțul umorului) nu s-ar fi auto-intitulat niciodată astfel, deși rodul aleselor sale lecturi se vede deslușit din calitatea cărților pe care le-a publicat. Credem că nici altor scriitori de marcă ai culturii românești (cărora nu le-a fost interzis nici un domeniu de lectură) nu le-ar fi trecut prin minte să-și aroge acest titlu. Ne gîndim la Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Traian Brăileanu, Ștefan Bezdechi, Stelian Mateescu, Nicolae Herescu, Alexandru Ciorănescu, Anton Dumitriu, Constantin Noica și alți atîția alții.

         Cînd nu o poți citi pe Alice Voinescu în scrierile ei filosofice, cînd ți-e greu (și de aceea neplăcut) să urmărești orice fel de lucrări din domeniul filosofiei, refuzînd publicarea unor astfel de scrieri în revista pe care o conduci din 1990, cînd vezi în eternizatele șabloane ale propagandei comuniste aplicate filosofilor români din perioada interbelică cea mai originală, autentică, și actuală filosofie, demnă să intre în paginile "României Literare" de după decembrie 1989, cînd lucrările de referință ale istoricilor români de dinainte de 1944 nu te interesează, cînd ai dificultăți în aprecierea valorii culturii populare românești, a lucrărilor publicate de monografiștii Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti, a scrierilor de înaltă erudiție a unui Nicolae Densușeanu, Nicolae Drăganu, B.P. Hașdeu și mulți alții, credem că nu este cazul să te auto-intitulezi un "profesionist al lecturii".

         E drept că astăzi nu se citește atît de mult ca mai înainte. Dar se citește. Fapt care face ridicolă perseverența cu care unii împătimiți ai valorilor consacrate cu surle și tobe în cultura comunistă își arogă (și nu în glumă!) titlul de "profesioniști ai lecturii".

         Să fie pentru răbdarea pe care o au cînd citesc a doua, a treia sau poate a patra oară cîte o scriere lansată în comunism, doar, doar, s-o dovedi ceva mai subtilă ? Sau pentru că și-au făcut din lecturi exclusiv literare o profesiune? Oricum, sintagma cu pricina s-ar putea să nu se refere numai la "paradisul cititului", ori la faptul că lectura a fost urmată de ceea ce s-a numit în comunism "critică de întîmpinare", cu o numire improprie în măsura în care nu "întîmpina" decît scrieri trecute de cenzură.

         Invocata sintagmă pare a ridica alte pretenții, cu mult mai mari: "Profesioniștii lecturii" s-ar deosebi de niște cititori de rînd pentru că ei ar fi totodată și scriitori dotați cu mai mult discernământ într-ale cititului. Ei nu au citit numai cărțile puse pe tarabe de cenzura comunistă, cărți despre care au scris. Ei au citit și alte cărți, din alte vremuri, lipsite de cenzură. Cu alte cuvinte, ei ar avea (deși nu prea se lasă ghicite) criterii de valoare pe care nu le-au căpătat în exclusivitate după masivele lor lecturi din scrieri autorizate de o vigilentă cenzură ideologică. E drept însă că pînă în decembrie 1989 nu s-a prea putut vedea în ce fel "profesioniștii lecturii" au pus la bătaie respectivele criterii de valoare. Pentru că "valorile" pe care criticii literari trebuiau să le "descopere", fuseseră "deja descoperite". Așa mergeau lucrurile pe atunci: Întîi treceai de cenzura comunistă... ceea ce însemna că nu erai rău văzut de "forurile supreme". Ca urmare, puteai fi publicat și uniform distribuit în toate librăriile și bibliotecile de la sate și orașe.... Apoi erai comentat de critici prin revistele literare cu tirajul lor de atunci. Urmau premiile literare (prin rotație, să ajungă la toți), cuprinderea în dicționare, eventual în manuale, etc... Cam acesta era mecanismul angrenării în cultura comunistă nu numai a valorilor, ci și a non-valorilor indistinct difuzate din belșug.

         Poate eficiența criteriilor de valoare ar fi trebuit să iasă la iveală după 1990. Să o bănuim, de pildă, în spatele unei liste de "scriitori încă actuali, indiferent de epoca în care au creat" oferită la peste un deceniu după abolirea comunismului de un "profesionist al lecturii", cum îi place criticului literar Alex. Ștefănescu să se auto-numească?

         Mai ales că selecția sa este destul de bogată (v. rev. "Universul cărții", Nr. 11-12/ 2001, p. 3). Ea conține atît scriitori afirmați înainte de 23 august 1944, cît și după această dată. Atîta doar că discernămîntul său infailibil, de "om care știe ce are de făcut"(Ibid.) l-a determinat pe dl. Alex. Ștefănescu să estompeze pînă la dispariție intervalul 23 august 1944 - 22 decembrie 1989. Nu în rapida înșiruire de "scriitori valoroși", ci în lucrarea sa (aproape terminată) despre literatura română din anii... 1941-2000.

         Întrucît lista d-lui Alex. Ștefănescu începe cu scriitori din veacul al XIX-lea, vom cita (spre comparare) numele unor reprezentanți ai culturii românești avuți în vedere de Mihail Roller (v. Istoria României. Manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, Editura de Stat, București, 1947). Printre alții, pentru perioada 1864-1881 istoricul de neștearsă amintire îi menționează (în unele contexte neieșite nici azi din uz!) pe M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici, Titu Maiorescu; pentru 1881-1900, pe I.L. Caragiale; după 1900 pe "criticul științific" Garabet Ibrăileanu.

         După Războiul pentru întregirea neamului (1916-1918) - desemnarea nu-i aparține lui Roller (1), ea este din Enciclopedia României (1938) și îi aparține filosofului Mircea Vulcănescu, autorul respectivei fișe de dicționar -, așadar după 1918, în Manualul unic... sunt invocați (alături de mulți alții) Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Mihail Sadoveanu.

         Trebuie să precizăm că ordinea am preluat-o după lista d-lui Alex. Ștefănescu. În ea se regăsesc toți acești scriitori amintiți de M. Roller în 1947. În plus apare M. Blecher după Camil Petrescu și George Călinescu după Eugen Lovinescu. Fără îndoială, unii s-ar putea întreba: "De ce l-am ales tocmai pe Roller spre comparație ?" Răspunsul este cît se poate de simplu. Pentru că doar recitindu-l pe istoricul însărcinat cu rescrierea istoriei și culturii noastre, devin inteligibile unele aspecte mai cețoase ale vremurilor pe care le trăim.

         De pildă, cînd citim în Roller că "în jurul personalității criticului E. Lovinescu și a cenaclului său Sburătorul se formează și activează o serie de scriitori moderniști" (p.773), ne putem imagina una dintre proveniențele faimei de care s-a bucurat acest critic în comunism, faimă ce l-a făcut (probabil) pe criticul Alex. Ștefănescu și pe scriitorul Ovidiu Pecican să-și amintească mai degrabă de E. Lovinescu decît de Bazil Munteanu. Primul, în lista mai sus menționată, al doilea în Istoria Românilor. Manual pentru clasa a XII-a, Ed. Sigma, 1999, p. 101).

         Or, orice adept al europenismului (și cine nu este astăzi un astfel de adept?) știe desigur că Bazil Munteanu a fost pentru mai bine de jumătate de veac singurul nostru critic literar care a realizat "sincronismul" culturii române cu cea europeană. Mai precis, numai Bazil Munteanu (1897-1972) a depășit nivelul inutilei teoretizări a unui sincronism existent în cultura română încă din veacul al XIX-lea. Prin cartea sa scrisă direct în franceză, doar el a reușit performanța sincronizării în ce privește cunoașterea literaturii române în țară și peste hotare. Pentru prima oară, Bazil Munteanu a făcut cunoscute străinătății marile personalități ale vieții noastre culturale din epoca interbelică. E drept că în românește, Panorama literaturii române a apărut abia în 1996 (la Editura Crater condusă de remarcabilul eseist Ion Papuc). Dar această magistrală lucrare de sinteză apărea în Franța în 1938, pentru a fi imediat tradusă în engleză (în 1939), mai tîrziu în portugheză, în italiană și în 1943 în germană, tradusă de un poet din păcate destul de puțin cunoscut: Wolf von Aichelburg (1912-1994).

         Cînd Roller îi învăța în manualul său unic pe elevii din ultima clasă de liceu că "Tristan Tzara inițiază dadaismul"(p. 773) putem înțelege că nu "criteriul axiologic devenit criteriu ontologic" (1) l-a făcut pe dl. Ovidiu Pecican să amintească același lucru în 1999 elevilor din ultima clasă de liceu, în condițiile în care nu le spune nimic despre temeinicia cercetărilor sociologiei românești din perioada interbelică. De ce să afle tinerii de azi că Scoala sociologică de la București (Scoala monografică a lui Dimitrie Gusti și Mircea Vulcănescu) a fost unică în lume ? Sau că, urmare a faimei internaționale de care se bucura pe atunci sociologia românească, în 1939 Congresul internațional de sociologie trebuia să se țină la București?

         Din fraza lui Roller: " Apare Gîndirismul, mișcarea mistică decadentă din jurul revistei Gîndirea degenerată în legionarism" putem pricepe de ce lipsesc din lista d-lui Alex. Ștefănescu scriitori de primă mărime precum Nichifor Crainic, Alexandru Busuioceanu, P. P. Panaitescu, Radu Gyr, Horia Stamatu și alții. Sau de ce în prezentarea filosofiei românești scrisă pentru străinătate de fostul membru de partid, dl Virgil Nemoianu, și cuprinsă în volumul d-lui Mihai Șora Dialogul interior, persistă, ca din întîmplare, tocmai tendința oficialilor regimului comunist de punere la zid a marilor noștri filosofi, acuzați de "misticism".

         Iar dacă mai citim în Roller că "Misticismul este filosofia generației de la 22, a legionarilor, a lui Nae Ionescu, Ion Petrovici și Lucian Blaga" (p.774) avem o șansă de a înțelege vociferarea (altfel lipsită de noimă) din următoarea frază a celui ce se auto-intitulează profesionist al lecturii: "Entuziasmul dus pînă la fanatism, intransigența intratabilă și, pînă la urmă însăși dorința de absolut /subl. ns./ sunt necesare /.../ de exemplu în actul creației artistice"  (Rom. lit., 22 febr. 1995, p.4).

         Tot din Roller aflăm că "România, din stat național, devenise un stat multinațional" (p. 646) în perioada interbelică pe cînd avea 18 milioane de români, reprezentînd trei sferturi din populația țării. Iar după ce am aflat de la Roller de statul multinațional, nu mai are de ce să ne mire faptul că istoricul Ion Scurtu ajunge doar după primele 30 de pagini ale Istoriei Românilor în sec. XX (Ed. Paideia, 1999) la capitolul "Minoritari și majoritari" și nici că dl. Scurtu omite (ca și Roller) să vorbească despre deznaționalizarea a peste 200. 000 de români rămași să fie minoritari în Ungaria, respectiv în fișia de Transilvanie ce a revenit Ungariei după încheierea primului război mondial. De altfel, prezentarea istoriei de la nivelul stomacului (cf. perspectivei materialiste) face ca istoria d-lui Scurtu să aibe un vădit aer de familie cu istoria lui Roller.

         La fel, urmînd exemplul Istoriei României confecționată în 1947, din Istoria Românilor în secolul XX apărută la Paideia în 1999 cititorii n-o să afle nimic despre deznaționalizarea forțată prin desființarea școlilor românești din Transilvania de Nord (sept.1940-oct. 1944), ori despre cutremurătoarea epurare etnică începută pe 5 septembrie 1940 pe întreg teritoriul românesc răpit României prin Dictatul din 30 august 1940. Domnului Scurtu, atît de preocupat de minorități, i-au părut nesemnificativi cei 1. 340. 000 de români reprezentînd 50,2% din populația teritoriului cedat Ungariei după Dictatul de la Viena, unde secuii și maghiarii împreună abia ajungeau la 37,1%. Așadar în Istoria Românilor în secolul XX vor fi iarăși "uitate" (cu o amnezie datînd de pe vremea lui Mihail Roller) nume de localități precum Ip, Trăsnea, Moisei, Păușa, Ciumarna, rămase vestite pentru bestialitățile la care s-a pretat armata hortystă de ocupație (2).

         Să revenim însă la lista criticului Alex. Ștefănescu. Căci pentru literații noștri, mult mai importantă decît istoria noastră este "lista" unui critic sau altul. În continuare el îi înșiră pe Mircea Eliade, Marin Preda, C. Noica, N. Stănescu, Petre Dumitriu, N. Breban, N. Manolescu, E. Brumaru, M. Cărtărescu și Matei Vișniec.

         Făcînd abstractie de "torpilarea" la capitolul "Premiul Nobel" de care au avut parte atît Lucian Blaga cît și Mircea Eliade, cei doi scriitori români care ar fi meritat cu prisosință acest premiu, dl Alex. Ștefănescu nu pierde ocazia de a-l lăuda iarăși, ca și înainte de 1989, pe Mircea Cărtărescu, talentatul optzecist care, în paranteză fie spus, nu pare grozav de deștept, dacă ar fi să ne luăm după contribuția sa la numărul dedicat lui Eminescu de revista "Dilema".

         În fine, "profesionistul lecturii" găsește că "nici un scriitor român de azi" nu e Soljenițin (3) și de aceea "nu merită Premiul Nobel" (Ibid.). Desigur, asemenea exprimare nu a fost tocmai fericită. O fi fost o scăpare de moment. Întrucît criticul a avut (și în general are) dispoziții mai optimiste. Prin 1999 chiar îi trecuse prin minte să-i considere (în mod extrem de generos) atît pe Cărtărescu cît și pe Dan Stanca destul de merituoși pentru postul de (eventual) candidați la respectivul premiu.

 

Note:

         1. Expresia îi aparține d-lui Alex. Ștefănescu. În ce privește înțelesul ei filosofic, "criteriul axiologic devenit criteriu ontologic" spune la fel de mult precum expresia (mai puțin subtilă în termenii ei, dar tot atît de adevărată din punct de vedere logic): "pisica devenită cîine".

         2. Iată amintirile lui Horia Stanca (1909 -13 iunie 2002) privitoare la evenimentele de după cedarea Transilvaniei de Nord ca urmare a Dictatului de la Viena: "La Ip și la Trăsnea oameni cu mic cu mare erau schinghiuiți și masacrați bestial de trupele lui Horty. La Păușa și Ciumarna, țărani liniștiți erau scoși în stradă și împușcați fără milă. Femei cu burțile spintecate își blestemau soarta ce le adusese pe lume. Copii nevinovați erau uciși în mod sadic. La Mureșenii de Cîmpie familiile preotului Andrei Bujor, a învățătorului Petri Gheorghe, a primarului Vasilică Gurzău erau cumplit măcelărite. La Huedin, protopopul Munteanu, insultat, băgat în cocina de porci și apoi ucis și dus în triumf fioros pe străzi. Pretutindeni cruzimi feroce, nemaiauzite, nemaiîntîlnite. Cu tricolorul românesc, găsit prin casele unde-l păstraseră simbolic, oamenii erau purtați cu el bătut în cuie pe trup, pe ulițele satului. 991 de Hristoși au fost crucificați în satele și în cătunele din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trăznea. Puteai rămîne insensibil la asemenea grozăvii?" (v. Horia Stanca, Așa a fost să fie, Ed. Dacia, Cluj, 1994, p. 48).

         3. Gîndundu-se (probabil) la faima internațională pe care au căpătat-o suferințele pricinuite de comunismul rusesc cînd au fost povestite de un mare scriitor rus, Dl Marian Popa regretă (ca și dl Alex Ștefănescu) lipsa unui Soljenițin care să fi făcut cunoscute întregii lumi suferințele românilor după ocuparea și bolșevizarea României de către armata sovietică. (Istoria Literaturii române de azi pe mîine, 2001, p. 731).

<< La prima pagina