Isabela Vasiliu-Scraba

RĂZBOIUL RELIGIOS PERMANENT

(C-tin Noica si Horia Stamatu)

Motto: «Tot ce a fost realism socialist va dispărea (…). Eminescu va putea fi publicat în întregime (…).Ceea ce exilații și condamnații au spus în opera lor va fi reluare și repovestire a trecutului, ceea ce înseamnă posibilitate de a fi în viitor»

  Vintilă Horia, în «Cuvântul Românesc», mai 1989

 

              Înainte de 1989, citind într-o bibliotecă occidentală volumul "Kairos" al lui Horia Stamatu mi-a părut extraordinar. Nu știam nimic despre autor, dar poezia sa avea un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodată. M-a impresionat nespus. I-am citit apoi, la Biblioteca Academiei, contribuțiile din «Revista Scriitorilor Români» apărută la Muenchen și m-a cucerit din ce în ce mai mult(1). Târziu de tot am aflat că Virgil Ierunca (1920-2006) a regretat toată viața că nu și-a oferit nicicând răgazul de a scrie o monografie  dedicată acestui emblematic scriitor al exilului românesc.

Horia Stamatu - care în 1934 fusese premiat odată cu Constantin Noica, Emil Cioran și Eugen Ionescu de un juriu format din Mircea Eliade,  Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Șerban Cioculescu, Tudor Vianu și  Romulus Dianu -, va scrie în Revista Scriitorilor Români despre «operatorul ontologic» noician, după citirea «gândului despre originalitatea civilizației românești » publicat de Noica în revista «Destin».

Impresionat ca și Constantin Noica de gândirea religioasă a celor doi mari universitari în preajma cărora s-a format (Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu), Horia Stamatu îl readuce pe «întru» din mrejele filosofiei noiciene în locul de unde a fost preluat împreună cu haloul său de arhaicitate atât de caracteristică limbajului bisericesc de la noi. El constată că prepoziția «întru» provine din textul românesc al «Crezului». Traducătorii liturghiei au găsit cu cale să se depărteze de limbajul vorbit, unde transpunerea românească ar fi sunat : « cred într-unul Dumnezeu», pentru că asemenea traducere nu are darul de a sugera în subsidiar credința creștină în Treimea care este Unu. Ei au recurs la o inovație lingvistică, « Cred întru unul Dumnezeu», propunându-l pe acest «întru» cărturăresc.

Conformându-se modei lingvistice inițiate de Heidegger, Horia Stamatu  va observa că expresia « întru adevăr » preia din litera sacră a Crezului  prepoziția «întru» cu întraga ei greutate conferită de context. De aici ar urma că înțelesul expresiei «întru adevăr» nu se poate distanța cu totul de contextul sacru.

Când în 1951 Constantin Amăriuței și-a luat inima-n dinți si s-a dus să-l viziteze pe Heidegger, el i-a vorbit filosofului retras din lume  de gândirea fostului său profesor de etică de la Universitatea din București, Mircea Vulcănescu, și de întemnițarea acestuia de către ocupantul sovietic al României de două ori sfârtecate: o dată în 1940 și a doua oară în 1945. In termeni cât mai simpli i-a povestit despre transcederea fenomenalității vremelnice pe care i-o sugerase lui Mircea Vulcănescu perspectiva românească asupra lumii văzută ca o «carte de semne» în care lumea de aici și lumea de dincolo se întrepătrund. In timp ce tânărul român de 28 de ani își mai amintise din gândirea lui Vulcănescu de semnalarea provenienței latine, din «ab aevum» (însemnând  «din eternitate») a termenului românesc de « aevea », filosoful german își lua notițe succinte, uimindu-și vizitatorul prin temeinicele sale cunoștințe de gramatică latină (v. «Caete de dor», vol.I-III,  Ed. Jurnalul Literar, Buc., 2000-2003).

In paranteză fie spus, admirația pe care i-o trezise lui Heidegger istețimea nativă ce se adăuga unei solide pregătiri filosofice a doctoranzilor români ieșea la iveală ori de câte ori folosea substantivul «die Lateiner» atunci când vroia sa-i indice pe studenții săi români. Si de-a lungul unui deceniu și jumătate avusese de multe ori ocazia să-i cunoască. E suficient să ne gândim că din primii săi ani de Freiburg veniseră din România  C-tin Floru (trimis de Nae Ionescu) și D. C. Amzăr cu care filosoful german va păstra o legătură durabilă (v. Jurnalul berlinez, Ed. Romania Press, Buc., 2005). Dintre cei care ulterior au devenit personalități marcante ale culturii românești l-au mai audiat (f. probabil) pe filosoful de la Freiburg: Stefan Teodorescu, Petre Țuțea, Petre Pandrea, N. Balcă (v. art. «Interpretarea existenței omenești în filosofia lui Heidegger”), Chirilă Popovici, Virgil Bogdan, C-tin Noica și Vintilă Horia. In dec. 1942 Walter Biemel scria că «Heidegger cunoaște Romănia din buna reputație de a fi o țară a filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenți» (v. rev. «Universul literar»). Ultimii săi studenți români au fost Octavian Vuia, Alexandru Dragomir, Constantin Oprișan și Walter Biemel. Filosoful Alexandru Dragomir  a tradus prin anii patruzeci împreună cu Walter Biemel din germana  în română «Was ist Metaphysik ?» care, deși a fost prima, fiind publicată  de Virgil Ierunca la Paris  în 1956, la peste un deceniu de la înfăptuirea ei, a apărut ca a doua traducere românească a unei lucrări heideggeriene, după «Feldweg» transpusă în românește în 1951 de  C-tin Amăriuței în paralel cu Stefan Teodorescu.

Inainte de îndepărtarea sa de la Universitate, Heidegger avusese prilejul să-și facă o idee despre cultura romănească (2). Se pare că a citit cu interes revista «Saeculum» ce cuprindea rezumate în limba germană și un articol despre gândirea sa scris de Zevedei Barbu, asistentul lui Blaga. Despre gândirea heideggeriană avea să scrie și Horia Stamatu, cu ocazia traducerii «comentată și adnotată» despre Hoelderlin (3) și esența poeziei (Revista Scriitorilor Români din 1981). Dar, vorba lui Octavian Vuia, cine nu s-a preocupat de «gânditorul prin excelență al epocii noastre» ?

Revenind la «operatorul ontologic» propus de Noica, Horia Stamatu observă pe bună dreptatre ca operatorul «întru» nu poate fi de sine stătător, așa cum ar fi vrut să-l considere Constantin Noica în articolul său. Pentru că «întru» cere cu necesitate sa fie ‘întru’ ceva anume. De unde reiese șubrezenia presupunerii după care «ar fi posibil» ca originalitatea civilizației noastre să stea în faptul de a fi creat și aplicat pe toate planurile ei prepoziția întru, supoziție în jurul căreia C-tin Noica înfiripase întregul său studiu intitulat Un gând despre originalitatea civilizației românești.

Neputând purta un dialog public cu filosoful aflat în «temnița» în care se transformase întreaga Țară cu granițele ei bine zăvorâte, Horia Stamatu schițeză totuși punctul său de vedere asupra  sintezei particulare pe care o reprezintă cultura și civilizația românească.

Dar înainte de a prezenta poziția sa în această problemă, el face remarca următoare: dacă o civilizație este întru «ceva» al altei civilizații, ea încetează de a mai fi «întru» acel ceva propriu prin care s-a definit ca o civilizație anume, si urmează a dăinui doar în cadrul speciei, fără nici o originalitate. La întrebarea «întru  ce» s-a definit civilizația românească, Horia Stamatu răspunde că întru creștinism, exact cum se interzicea a se spune în cultura română păzită (de aproape trei decenii) de mercenarii ocupantului sovietic la vremea în care Noica publica acel articol în revista «Destin» scoasă de George Uscătescu la Madrid (vol. 24-25, 1972).

După Horia Stamatu, civilizația românească a putut fi  mai bine de un mileniu întru fundamentul ei spiritual oferit de acea proprie și neobișnuită unitate de limbă și de spirit religios. Doar după trădarea statelor democratice din Vest, originalitatea culturii românești a părut că va putea fi contrazisă prin impunerea forțată a acelui «întru dogmatica materialismului dialectic». Dar nu a fost așa. Ea nici n-a fost contrazisă, nici n-a dispărut. Pur și simplu s-a retras în clandestinitatea în care circulau prin anii cinzeci sonetele compuse de Vasile Voiculescu înainte de a fi băgat în pușcărie ca cel din urmă borfaș, sau cum circulau poeziile din închisoare ale lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic si ale  multor alți poeți aflați după gratii, sau în exil, poezii cărora nici azi criticii oficiali din perioada comunistă nu le-au găsit loc în literatura română de după 23 august 1944, așa cum au fost ei programați să o conceapă (v. lipsa scriitorilor din exil și a poeziilor din închisori în «Istoria literaturii… » scoasă de Alex. Stefănescu în 2006). Chiar și refuzul acceptării "Panoramei literaturii române"(Ed. Crater, București, 1996) a lui Bazil Munteanu (neinclusă în manualele de liceu după 1990) ne pare a fi paradigmatic. Fiindcă această valoroasă lucrare,  cuprinzând mulțime de nume de scriitori marginalizați după 1945, precum și nume de scriitori martirizați prin pușcăriile atent supraveghiate de oamenii Kremlinului, a fost îngropată odată cu decapitarea spirituală a României.  Dar cum democrația la nivel mondial este o iluzie întreținută de oamenii de stat ai Vestului, Dionisie Ghermani (expert în trădările vesticilor față de principiile democrației la scară internațională) n-a fost mirat să constate în 1994 preferința americanilor si a multor capitale europene pentru Moscova considerată de ei drept «factor  de ordine» în fosta arie sovietică (v. Dionisie Ghermani, Despre Democrație, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p.82).  Intr-un astfel de context “democratic” devine oarecum inteligibilă rațiunea pentru care, după căderea comunismului în România și publicarea cărții lui Bazil Munteanu în traducere românească, Panorama literaturii române n-a reușit să-i trezească pe criticii noștri din amorțeala prea îndelungatei lor "odihne" în George Călinescu.

Referitor la unitatea de limbă română, «neobișnuită în restul Occidentului a cărui parte constitutivă am fost de la început» (p. 144). Horia Stamatu nu pierde ocazia de a consemna că limba română forțată a fi «întru materie, Marx, Lenin și război religios » este «mai chinuită ca în vremea când Titu Maiorescu a dat alarma în Beția de cuvinte» și că Statul român, ca unitate de bază a civilizației românești, este «în curs de distrugere» (p. 145). Dacă românii ar mai fi fost vreodată «întru una materia»,  nu ar mai fi fost nicio civilizație românească.   

De-a lungul timpului  trecut de la adoptarea creștinismului în limba latină de către strămoșii românilor (sec. IV) s-a dovedit cu prisosință că pentru civilizația românească primordiale nu au fost formele religioase ci spiritul creștin. «Lipsa războiului religios la Români este cea mai importantă notă caracteristică a civilizației lor» subliniază Horia Stamatu (v. Revista Scriitorilor Români, nr. 11, 1972, p. 144).

In România, mai remarcă el, războiul religios a început să se desfășoare în spațiul concentrațional păzit de oamenii generalului rus Nikolschi, când Nichifor Crainic, fost profesor la facultatea de teologie din Chișinău «trebuia să mărturisească superioritatea temnicerului față de Dumnezeu, pentru că temnicerul putea să-i dea o lingură de supă în plus, pe când Dumnezeu nu putea » (p. 145).

O altă trăsătură de originalitate ar reieși din  faptul că civilizația românească «s-a centrat mai mult în sacru decât în juridic» (p 145), ceea ce a influențat mult limba românească. Iar această centrare nu a fost de tip formalist ci de tip organic. Românii au fost dintotdeauna toleranți față de alte credințe religioase, la ei nu s-a putut nicicând întâmpla o noapte a Sfântului Bartolomeau. Dar impunerea lui a fi «întru materie» a făcut ca suprema originalitate a civilizației românești, adică excluderea războiului religios, să fie înlocuită exact cu contrariul ei: războiul religios permanent. Razboi dus și astăzi, dincolo de bariera ideologică pusă înainte de 1990 de comunism. E suficient să ne gândim la războiul culturii române oficiale (prin Alex. Stefanescu) împotriva gânditorului Horia Stamatu (1912-1989). Sau la răfuiala de ultimă oră cu opera poetului bucovinean Vasile Posteucă, devenit în 1966 profesor la State College din Mancato, Minnesota, bătălie în care, fără nici o reținere s-a folosit drept artilerie grea un fragment dintr-un articol «semnat» de Radu Gyr și publicat în «Glasul Patriei» înainte ca Radu Gyr să fi fost eliberat din temniță (v. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, Ed. Compania, Bucuresti, 2003, p. 581).

Semnificativ este si faptul că după 1990 niciuna dintre editurile mari (care platesc din greu traducerile romanelor de duzină pe care le tot publică) nu s-a repezit să  traducă volumul lui V. Posteucă despre experiența interioară în opera lui R. M. Rilke, carte esențială a exilului românesc pe care n-am citit-o și mi-ar plăcea s-o citesc. Ca să nu mai amintesc de atâtea alte scrieri - încă nerecuperate de cultura română post-decembristă -, avându-i de autori pe Zevedei Barbu, Chirilă Popovici, Stan M. Popescu, Alexandru Busuioceanu, Petru Iroaie, Dionisie Ghermani, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Ștefan Teodorescu, Octavian Vuia, Nicolae Herescu, D. C. Amzăr, G. Uscătescu, etc, scrieri care, cu asemenea autori, ar putea desigur reprezenta pentru cititorul român contemporan exact hrana spirituală pe care o tot caută și o găsește atât de rar.

_____

Note:

1. Despre Horia Stamatu se pot citi următoarele:

-Isabela Vasiliu-Scraba, Hermeneutica folclorului românesc la doi scriitori din exil : Horia Stamatu și Constantin Amăriuței, în rev. « Viața Românească », Anul XCIV, nr. 3-4, 1999, p.203-206 ;

-Isabela Vasiliu-Scraba, Horia Stamatu despre MIORITA, în rev. « Asachi » (Piatra Neamț), Anul XI, nr. 177, nov. 2003, p.7-8;

-Isabela Vasiliu-Scraba, Exilul parizian al poetului Horia Stamatu, în rev. “Origini” (Romanian roots), vol. VII, nr. 9-10 (75-76), 2003, p.14;

-Isabela Vasiliu-Scraba, CONTEXTUALIZĂRI, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p. 73-92; volumul se poate citi pe internet la www.geocities.com/isabelavs

-Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic și în Miorița / The opening of the skies in a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, p. 38-42;

-Matei Albastru, Horia Stamatu - o viață în exil, Ed. Romania Press, Buc., 1998;

-Titu Popescu, Horia Stamatu, ediția a II-a, revăzută și adăugită (ed. I-a, 1993), Criterion Publishing, 2006.

2. Cultura românească era bine reprezentată în capitala Germaniei prin Institutul Româno-German condus de prof. Sextil Pușcariu. Aici a conferențiat C. Noica în anii patruzeci, aici s-a lansat în 1943 traducerea germană a istoriei literare scrisă (si completată) de Bazil Munteanu precum si Der mioritische Raum a lui Blaga, însoțit de un articol de prezentare a filosofului român «Lucian Blaga als Kulturphilosoph» publicat de Amzăr într-un săptămânal, pe 13 aug. 1944.

3. La cei 86 de ani câți avea când s-a dus, Heidegger, cu puțin înainte de moarte, și-a rugat fiul sa-i citească la înmormântare din versurile lui Hoelderlin (v. Walter Biemel în vol. Martin Heidegger, Ființă și timp, Ed. Jurnalul literar, Buc., 1993). .