<< La prima pagina

Isabela Vasiliu-Scraba

 

Cum se fabrică o carte de succes:

«UȘA INTERZISĂ»

 

    «Fără libertatea spiritului critic care să țină în frâu apetența  nemăsurată a puterii se ajunge în mod fatal la dictatură, la ridicol și caricatură la toate nivelele și în toate domeniile, inclusiv în cele ale culturii»

         Marin Nițescu (1925-1989)

 

            Când a vrut să minimalizeze valoarea senzaționalului roman Luntrea  lui Caron  (scris de Lucian Blaga în anii când putea face pușcărie pentru așa ceva) criticul  Nico-lae Manolescu s-a arătat  nedumerit de genul căruia i-ar aparține această «operă deschi-să» spre toate zările. Tipărit  de Editura Huma-nitas imediat după căderea comunismului, romanul de sertar se cerea probabil privit de critica oficială cam în același fel cum fusese el privit de directorul editurii ce a hotărât să-l scoată pe hârtie de cea mai proastă calitate. La prima sa publicare (după trei decenii de la moartea autorului) romanul lui Lucian Blaga i-a apărut d-lui Manolescu mai mult un jurnal decât un roman propriu-zis. În schimb,  jurnalele d-lui Gabriel Liiceanu (care nu conțin nici un element mitic, nici o deschidere spre zarea filosofiei, a poeziei sau a sentimentului), au tot fost văzute drept orice altceva decât jurnale. Asta ca să nu mai vorbim de  încercările de a le ridica cu tot dinadinsul la rangul de «adevărate» romane. «Jurnalele intime  - scria Vintilă Horia  -mi se păreau inutile încercări de a intra în literatură pe o portiță de din dos (...), un fel de a pretinde a deveni celebru pe spinarea unor celebrități autentice». Luându-se după interesul trezit de frumoasa figură a filosofului Constantin Noica, prezentat în 1983 prin intermediul  jurnalului «de la Păltiniș»  (ținut de dom-nul Gabriel Liiceanu între 1977 și 1981), interes amplificat patru ani mai târziu prin tipărirea în volum a unor scrisori în care iarăși  se făceau diverse referiri la Noica (1909- 4 dec.1987) - dl Liiceanu a crezut că va avea un succes la fel de mare cu publicarea unui al doilea jurnal.

            Mai precis, a  unor  pagini de jurnal scrise în 2001 și 2002  la adăpostul unei uși încuiate spre a nu fi deranjat de cei din casă, jurnal «subtil» intitulat Ușa interzisă (Ed. Humanitas, București, 2002). Talentat negustor, întîi și-ntîi directorul Editurii Humanitas s-a străduit  cât a putut mai bine să asigure volumului său un oarecare succes de piață. Desigur proporțional cu puterea de cumpărare a celor ce-și mai cumpără din când în când cărți,   pe  zi ce trece mai  cu dificultate.  Apoi prin premii, de genul: «cea mai râvnită carte», «cartea anului», «omul anului», etc.

            Pentru nimeni nu mai este azi necu-noscut conceptul de mediatizare, chintesen-ță a puterii de sugestionare în masă, altfel spus, «de terorizare mascată a publicului» (apud. Nae Ionescu, Opere, vol. VI, Editura Crater, București, 1999, p. 97). În mod ciudat însă, marele public chiar asta își  dorește. Nefiind în stare să discearnă valorile, el abia așteaptă să facă alții în locul lui alegerea unor cărți. Și cine să fie mai indicat a-i spune cititorului cât de valoroasă este o carte, dacă nu însuși autorul ei? Un autor care va fi cu atât mai valoros cu cât îi apare cititorului mai la vedere, fără a intra neapărat în librării. Un autor de care să fie «terorizat» când stă, merge, sau privește panourile din stațiile transportului în comun. Oricum, pentru ca decepția cititorului Ușii interzise să nu fie totală, dl. Gabriel Liiceanu, în amintirea succesului pe care l-a obținut cu primul său jurnal ce parazita pe figura lui Constantin Noica, s-a gândit ca la cel de-al doilea să paraziteze (puțin, dar eficient) pe imaginea îndrăgostitului Emil Cioran. Drept care nu ezită a insera câteva din scrisorile septuagenarului Cioran îndrăgostit lulea de o tânără de treizeciși cinci de ani.

            Partea comică a poveștii de tardiv amor cioranian nu este atât povestea în sine (care își are și ea partea ei de ridicol), ci este  ipocrita scandalizare a d-lui Liiceanu, vituperând infamia publicării unor asemenea scrisori intime într-o carte apărută la o editură din Germania, de unde, fără prea multe scrupule, a și preluat câteva întru delectarea cititorilor lui Emil Cioran.

<< La prima pagina