Isabela Vasiliu-Scraba

Mircea Eliade redescoperind pădurea

 

         Filosoful Hans-Georg Gadamer (n. 1900) spunea că face parte din generația care, sub semnul mișcărilor tineretului, redescoperea pădurea respingând viața culturală citadină (Elogiul teoriei, tr. rom. Oct. Nicolae și Val. Panaitescu, Iași, Ed. Polirom, 1999, p.24). Desigur afirmația hermeneutului german se cere explicitată, fiindcă el nu se referă pur și simplu la pofta de drumeție ce a urmat redescoperirii naturii, ci și la altceva, cu siguranță mai insemnat decât aceasta.

         Făcând o mică paranteză, amintim că din perspectiva filosofiei culturii, întoarcerea la natură mai servise cândva drept premiză pentru supraevaluarea voinței de putere dirijată instinctual. Dar în spusele filosofului german (fost elev al lui Heidegger) accentul se pare că ar cădea preponderent pe opoziția față de "cultura citadină".

         Or, în contextul epocii marcate de credința spengleriană că toate culturile (fie ele oricât de depărtate una de alta în spațiu și în timp) sînt la fel de valoroase, această opoziție s-ar putea înțelege drept un soi de revoltă față de înfumurarea culturii europene desconsiderând dialogul cu alte culturi, sau chiar cu tradiții etnice europene necuprinse până la acea dată în fluxul tradiției istoriei universale.

         O sugestie în direcția unei asemenea decriptări o constituie însăși relativ recenta ștampilare a acestei idei spengleriene cu eticheta de "dogmă". Iată ce am citit că gândea în 2002 la Paris un domn pe nume François Vezin: "Mais faut-il vraiment croire, comme on nous le répète à l-envi, que toutes les "cultures" se valent (lieu commun spenglérien devenu un dogme) et que nous baignons dans on ne sait quelle grande synchronie de l-art (au sens où un naïf historien des religions a pu parler un jour de "la grande synchronie du sacré") ?" (v. François Vezin, Art, mondialisation, primitivisme, în numărul special din 2003 al rev. "Studia Phaenomenologica" dedicat lui W. Biemel, București, Ed. Humanitas, p.270). Acum nu e mai puțin adevărat că în vremea simulacrelor de tot felul în care sensibilitatea la contemplarea artei autentice s-a tocit binișor, unii pot avea reticențe în a considera ca ținând de domeniul artei cine știe ce poze ale unor obiecte de origine îndepărtată. Dar aceasta nu înseamnă că poza Giocondei ar întra în domeniul culturii în timp ce o poză înfățișând o biserică dintr-un sat maramureșan n-ar intra. Numai că dl François Vezin nu s-a mulțumit cu refuzul alterității (marcat de ghilimelele în care a pus cuvântul cultură considerat în multiplicitatea sa), și nici cu etichetele minimalizatoare pe care le-a avut la îndemână pentru a discredita generoasa idee spengleriană.

         Imprudent, dl Vezin a vrut să se răfuiască tangențial și cu Mircea Eliade, cele câteva pagini despre Art, mondialisation, primitivisme fiindu-i solicitate pentru cartea dedicată lui Walter Biemel, sas care și-a perfecționat limba română înscriindu-se în timpul liceului la cursurile Universității de vară a lui Nicolae Iorga și care în facultate l-a admirat pe profesorul său de metafizică, Mircea Eliade. După cum mărturisise în repetate rânduri, Biemel nutrea o sinceră admirație pentru specificitatea culturii populare românești, cunoscută îndeaproape în vremea campaniilor monografice din satul Drăguș unde fusese cu Traian Herseni, "un profesor pe care l-a iubit", fiind convins că "ceea ce ține echilibrul poporului român este crucea" (p.338, p. 372 și p. 386).

         Pe faimosul istoric al religiilor, francezul nu s-a ostenit să-l numească în mod expres. L-a considerat pe semne prea "naiv" pentru ai face onoarea menționării numelui. Or, luând în considerație ideile cuprinse în referirea sa la acel "naiv" istoric al religiilor, oricine va putea constata fără dificultate igenuitatea replicii măruntului autor francez care a crezut că-l poate privi de sus pe marele savant român.

         Într-adevăr, dacă Mircea Eliade a putut pe bună dreptate să vorbească de o "sincronie" a divinului, el știa că adună laolaltă două feluri de timp și că afirmația sa este perfect legitimă, fiind probată cu argumente cumulând mii de pagini (cam tot atâtea câte cuprind întreaga sa operă științifică și literară). Ceea ce, în naievitatea sa, dl Vezin se pare că n-a remarcat. Căci sesizând la timp acest lucru, ar fi evitat (probabil) ridicolul comparației dintre contemporaneitatea din domeniul artei și sincronia ținând de esența trăirii sacralității.