Sursa: www.isabelavs.go.ro

 

Isabela Vasiliu-Scraba

 

Anul 1983, anul "Mircea Vulcănescu"

 

"Mircea Vulcănescu a fost pentru mine și cei care aveau 20 de ani în vremea aceea, șansa de a fi întâlnit inteligența dăruitoare a maestrului menit să facă învățăcei"

Titus Bărbulescu, 1976.

Pentru mult vitregita cultură română, anul 1983 a fost un an norocos. S-a reușit atunci, prin cine știe ce mecanisme alambicate, să se republice - în formă completă într-o revistă bucureșteană-, acea splendidă lucrare a lui Mircea Vulcănescu despre Dimensiunea românească a existenței. Se pare că oficialitățile comuniste au cedat cu mare greutate, trebuind să treacă doi ani de când începuse, ca să spunem așa, o adevărată ofensivă (1) prin învăluire pentru reintegrarea filosofului Mircea Vulcănescu în cultura română.

Fragmente din faimoasa "Dimensiune..." - care în deceniul al patrulea, la apariția ei, trezise entuziasmul nețărmurit al unui Emil Cioran și al unui Constantin Noica (2)-, au putut fi citite încă de la începutul anului 1981, în revista "Vatra" (nr.2 din 20 febr. 1981) de la Târgu Mureș. Studiul lui Mircea Vulcănescu a apărut fragmentar în luna decembrie a aceluiași an și în revista "Ramuri" de la Craiova.

Dar abia în 1983, în suplimentul revistei "Viața Românească", supliment purtând titlul de "Caiete Critice", alături de republicarea, pentru prima dată, în întregime a lucrării filosofului român au fost incluse și câteva modeste comentarii în marginea ei. Semn de bun augur, indiferent de valoarea comentariilor, căci în comunism se precupețea, cu foarte mare grijă, și mai ales cu foarte stricte criterii, mediatizarea numelor ce apăreau în presa literară.

La sfârșitul cărții consacrate lui Mircea Vulcănescu, intitulată "Sokrateion. Mărturie pentru om" (Ed. Humanitas, 1991), Ștefan J. Fay va trece anii de redactare: 1983-1984. E drept însă că pentru apariția unei asemenea cărți s-a dovedit a fi fost absolut necesară schimbarea politică intervenită după decembrie 1989. Nu pentru că ar conține dezvăluiri cu tentă politică. Pur și simplu pentru că înfățișează cititorilor o personalitate de marcă a culturii românești (3).

De pe la începutul anilor optzeci datează și cele scrise de Zaharia Balinca (publicate abia în 1996 în rev. "Manuscriptum") despre filosoful Mircea Vulcănescu, care-i fusese profesor alături de Nae Ionescu și de asistentul acestuia, Mircea Eliade. Balinca a fost primul îngrijitor al manuscriselor rămase după arestarea, în 1946, a lui Mircea Vulcănescu și după moartea sa "întru sfințenie", în 1952, în închisoarea de la Aiud. Întâmplarea a făcut ca Zaharia Balinca(1914-1988) să ia legătura cu Noica spre a putea reciti chiar lucrarea Dimensiunea românească a existenței, publicată în cel de-al doilea volum al "Izvoarelor de filosofie" din 1943, volum pe care cândva îl avusese în biblioteca sa personală.

Trecuseră decenii bune de când lucrarea lui Mircea Vulcănescu, "cea mai substanțială tâlcuire a întâmplărilor valahe", cum o considera Emil Cioran (4), strălucise pentru doar câțiva ani printre cele mai reușite creații ale spiritualității noastre, fiind apoi exclusă cu forța din patrimoniul valorilor culturii românești alături de atâtea și atâtea scrieri filosofice de excepțională valoare, spre a face cât mai deplin uitată orice tradiție de gândire filosofică românească.

La trei decenii de la publicare, volumul al doilea al "Izvoarelor de filosofie" încă se mai găsea retras din circuitul de cărți accesibile publicului larg al Bibliotecii Academiei, fiind plasat la "Fondul Special". În 1976, nereușind să obțină aprobarea consultării "Fondului Special" al Bibliotecii Academiei Române, Zaharia Balinca i-a scris filosofului Constantin Noica și, prin mijlocirea acestuia, în seara cutremurului din 4 martie 1977 și-a făcut prima sa vizită în casa familiei Vulcănescu(5). Apoi, vreme de ani și ani de zile a trudit plin de entuziasm și venerație asupra arhivei fostului său profesor, visându-se "editor" (6) și transcriind în aproape patruzeci de caiete o parte din manuscrisele aflate.

Anul 1983 credem că poate fi socotit "anul Mircea Vulcănescu" fiindcă a fost anul în care reintegrarea lui Mircea Vulcănescu(1904-1952) în cultura română s-a petrecut simultan în țară și în exilul românesc. În 1983 se republica la Freiburg în Br.(Germania) "Răsboiul pentru întregirea neamului", acel studiu magistral scris de Vulcănescu pentru Enciclopedia României din 1938, studiu la care face referire și C-tin Giurăscu (v. Istoria Românilor, 1943, p. 496).

În Franța, Virgil Ierunca îi dedica lui Mircea Vulcănescu un număr special al revistei "Ethos" scoasă la Paris de Ioan Cușa (7). Aici s-a publicat pentru prima dată "Ultimul cuvânt", reprezentând apărările din 1946 și din 1948 rostite de filosof la procesul nedrept ce-i fusese intentat. În numărul special al revistei "Ethos"(nr. 4, Paris, 1983) apare și articolul lui Ierunca intitulat "Părintele risipitor" precum și cele scrise de Mircea Eliade (v."Trei trepte pentru Mircea Vulcănescu"). Un an mai târziu, pe data de 12 octombrie 1984, românii din exil - în frunte cu Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu-, vor organiza un simpozion cu tema Hommage ŕ Mircea Vulcănescu, sub auspiciile "Centrului Român de Cercetare" de la Paris, parte din comunicări fiind publicate într-o broșură-catalog îngrijită de Cicerone Poghirc.

Dar tot în 1983 s-a mai întâmplat un lucru cât se poate de semnificativ în legătură cu destinul cultural al întregii opere a acestui remarcabil filosof care, abia prin republicarea într-o revistă bucureșteană a "Dimensiunii românești a existenței", a început a se face cunoscut majorității covârșitoare a cititorilor, dependenți aproape în exclusivitate de sursele oficiale de informare(8).

Ne gândim la inițierea în publicistica românească a prezentării lui Mircea Vulcănescu prin intermediul lui Constantin Noica, prezentare cu suficiente fațete admirabile, fiindcă prin mărturiile sale, Noica descrie cât se poate de sugestiv personalitatea de excepție a prietenului său căruia în aprilie 1946 îi mărturisea într-o scrisoare: "Cu cât trec anii simt tot mai mult că ai însemnat statornic pentru mine o stâncă de adăpost"

În plus, pentru cei copleșiți de importanța pe care Noica, după ieșirea din pușcărie, reușise pe bună dreptate să o capete în lumea culturală, însăși autoritatea filosofului de la Păltiniș reprezenta o garanție pentru valoarea gândirii filosofice a lui Mircea Vulcănescu.

În noiembrie 1983 apărea inserată în "Almanahul literar 1984", editat de Asociația Scriitorilor din București, "O amintire despre Mircea Vulcănescu" aparținându-i lui Constantin Noica. Observasem că a fost vorba de un început ce nu a rămas fără urmări, fiindcă în perioada de după Revoluția anti-comunistă din dec. 1989,  când au ajuns să fie publicate la diverse edituri operele lui Mircea Vulcănescu, tot printr-o prefață de Constantin Noica, intitulată "Amintiri despre Mircea Vulcănescu" (9), se deschide și primul din cele trei volume (10) de scrieri ale lui Mircea Vulcănescu apărute la Editura Eminescu în 1996.

La mijloc sunt "amintiri" diferite, scrise la distanță de câțiva ani. Textul tradus în franceză, engleză și germană pus în fruntea volumelor apărute în 1996 se pare că este acel text redactat în 1979 la insistențele soției lui Vulcănescu, din care în 1983 a preluat unele idei. Un fragment din cele scrise de Noica în 1979 este prezentat și pe coperta a patra a celui de-al treilea volum de scrieri vulcănesciene publicate de Editura Eminescu.

Textul publicat de Constantin Noica în decembrie 1983 pare să fi fost scris sub presiunea "divulgării" gândirii lui Mircea Vulcănescu din "Dimensiunea românească a existenței". Așadar ca o urmare a republicării în 1983 a lucrării prietenului său.

Iată cum își începe el amintirea despre M. Vulcănescu, dorind parcă să vină în întâmpinarea cititorilor care ar fi observat oarecare asemănări între cele pe care le "știa" Mircea Vulcănescu și le scrisese în "Dimensiunea românească a existenței" și ideile pe care însuși Noica le dezvoltase într-unele din cărțile sale:

"Nu este decât firesc să întâlnim oameni care știu mai multe decât noi. Dar a întâlni oameni care știu mai bine decât noi gândul nostru mai adânc și ceea ce credem că deținem în propriu este o experiență uimitoare și aproape înfricoșătoare a spiritului. Ceva neașteptat vine să te dezvăluie și învăluie totodată, dezarticulându-ți gândul și prefăcându-l în piese detașate, spre a reînchega, apoi, totul într-o nouă întruchipare de gândire A ta încă? A altcuiva?"(11).

Un astfel de început va fi ilustrat de Noica prin invocarea unui text pe care-l găsise prin lăzile cu manuscrisele lui Mircea Vulcănescu. Erau succinte întruchipări de gând așternute pe cinci pagini despre "uitatul în oglindă"(12). Exact ce-i trebuia pentru a demonstra o idee, doar parțial adevărată, pe care s-a străduit să o impună în legătură cu Mircea Vulcănescu, anume că mai vârstnicul său prieten n-ar fi fost un spirit "creativ" ci, mai degrabă, "reactiv", însăși schițarea unei "metafizici a oglinzii" înfiripându-se când Mircea Vulcănescu fusese stimulat de cele gândite de Alexandru Dragomir într-un eseu scris pe această temă prin 1945.

Desigur Constantin Noica nu va risca să ofere pe tavă - unor cititori neavizați-, lucruri care ar fi fost în măsură să arunce o lumină nefavorabilă asupra scrierilor sale. Dar nici să rateze ocazia de a drege niște lucruri care luaseră o întorsătură neașteptată din cauza absurdității vremurilor în care și-a publicat, după ieșirea din temniță, cea mai mare parte a operelor sale.

În acest scop, spre sfârșitul însemnărilor sale publicate în "Almanahul Literar 1984", Constantin Noica folosește sintagma de "infinit probabil"(p.37), ceea ce ar vrea să însemne "probabilitate atât de mare încât mai că se suprapune peste deplina certitudine". Cu o spectaculoasă întorsătură de condei el consemnează: "E infinit probabil că nu aș fi putut da, peste câteva decenii, Rostirea românească fără lecția lui Mircea Vulcănescu", pentru a trece repede mai departe, la o altă presupunere, legată de "virtualul" unei opere inexistente, spre a abate atenția de la "concretul" unei opere cât se poate de existente. 

Despre "virtualul" operei -pe care o și pune în ghilimele-, dl Mihai Șora, pornit pe drumul astfel deschis de Noica, va scrie în perioada post-comunistă: "Toată "opera" lui, atâta câtă e (adică de zeci de ori mai puțin întinsă decât ar fi putut fi..., a fost strict "ocazională": răspuns grațios la diverse solicitări". În continuare, trecând și el sub tăcere splendida operă vulcănesciană despre "Dimensiunea românească a existenței", dl Mihai Șora se va restrânge să exemplifice "opera" lui Mircea Vulcănescu prin numeroasele conferințe ținute "pentru că altcineva decât el simțise nevoia unei clarificări" (13).

În cultura comunistă, în care operele filosofice ale lui Nae Ionescu erau complet interzise, cum interzise până în 1983 fuseseră, în totalitatea lor, și scrierile filosofice ale lui Mircea Vulcănescu, devenise cumva de la sine înțeleasă prezentarea izolată a lui Constantin Noica de ca și cum el ar fi fost rupt de orice tradiție de gândire filosofică românească. Chiar d-lui Gabriel Liiceanu, Noica i-a apărut ca un filosof de generație spontanee, tocmai "maestrul" său care, în fapt, se situa pe cel de-al treilea loc, avându-l înaintea sa pe filosoful Mircea Vulcănescu care, la rândul său, poate fi socotit în imediata apropiere a filosofului Nae Ionescu.

Către menținerea acestei false păreri despre o așa-zisă lipsă a tradiției în filosofia românească a pledat cu râvnă dl Gabriel Liiceanu și după abolirea comunismului. Dovadă că lecția pe care trebuiau să o învețe -după 23 august 1944-, toți românii a învățat-o dl Liiceanu și pentru alții, mai puțin sârguincioși la astfel de lecții. Căci iată ce enormități a găsit cu cale să înșire într-o conferință, îndeaproape secondat de dl Horia Roman Patapievici care-a preluat ideile principale și le-a dezvoltat într-un articol:  "filosofia românească nu există", pentru că ea nu ar fi "reprezentată de gânditori originali și profunzi". În fine, până la ora actuală n-ar exista "tradiție românească în respectivul domeniu"(14).

De prisos a mai adăuga că autorii (Liiceanu & Patapievici) unor asemenea "originalități" nu s-au produs ei înșiși cu vreo lucrare filosofică "originală", sau măcar gândită pe cont propriu, prin care să-și dovedească vreo competență în domeniul filosofiei. Iar la nivelul încercărilor "de sistematizare a celor citite" sau, cu vorba lui Constantin Noica, la nivelul cerut de efortul "de a muta cartofii dintr-o ladă în alta"(15) ajung și liceenii.

 

Note Și considerații marginale

 

1. Primul text vulcănescian (parțial) aprobat de cenzură la o editură comunistă a fost cel cuprins într-o antologie dedicată lui Mihail Sebastian (Ed. Eminescu, București, 1981). S-a început astfel cu fragmente din cele scrise în 1932 de Mircea Vulcănescu despre Mihail Sebastian și ale sale Fragmente dintr-un carnet găsit.

2. v. Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp (Slobozia), 2000, p. 76 și p. 127.

3. Însăși publicarea volumelor cuprinzând operele lui Mircea Vulcănescu a început abia în perioada culturală post-comunistă.

4. Acesta era părerea lui Emil Cioran care a rămas în cultura europeană nu atât ca cel mai mare stilist francez (subtilitățile stilistice interesându-i doar pe francezi), și nici ca eseist francez de origine română ("amănunt" biografic pe care în general se cam grăbesc să-l uite francezii), cât prin originalitatea sa (uneori excesivă) de gânditor posedând o solidă cultură filosofică. Dar în cultura comunistă din România anului 1983 reintegrarea Dimensiunii românești... a fost departe de ceea ce s-ar putea numi repunerea în drepturi a unei capodopere.

Ca și în cazul reintroducerii în cultura română după jumătate de secol de interdicție a scrierilor filosofice ale lui Blaga precedate de prefețe "pe linie" (a Partidului, se-nțelege!), capodopera vulcănesciană, la publicarea ei, a fost prezentată cu șabloanele de gândire ale epocii. Tot astfel va apărea ea prezentată și după abolirea comunismului (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un "sonor" dicționar, în rev. "Convorbiri literare", iulie, 2001, p. 32-33). Din păcate nu numai în "sonorul" Dicționar de opere fundamentale românești apărut la Editura Humanitas (1997) sub coordonarea lui Ion Ianoși. Ci chiar în numărul consacrat lui Mircea Vulcănescu de revista "Manuscriptum" (nr.1-2/1996).

Aici dl. Marin Diaconu menționează capodopera filosofiei vulcănesciene într-un context destul de ciudat, "amestecând-o" într-o înșiruire bibliografică. Lista alcătuită de prof. univ. dr. Marin Diaconu, care, prin postul pe care-l ocupă, s-ar fi cuvenit să scrie el însuși despre viziunea etică a lui Mircea Vulcănescu, este menită de dânsul să ajute la alcătuirea unui "studiu asupra viziunii etice a lui M. Vulcănescu -pe care sigur îl va întreprinde cândva, cineva"(v. Marin Diaconu, Preocupări de etică, în rev. "Manuscriptum", nr.1-2/1996, p. 112). Spre a-l îndruma cât mai temeinic pe acest cineva interesat cândva de viziunea etică a lui Mircea Vulcănescu, în bibliografia amintită, Dimensiunea românească a existenței este așezată de dl Marin Diaconu la coada unei liste din care nu lipsește conferința din 1943: Ce aștept de la școală pentru copiii mei, și nici schița de răspuns la un articol polemic scris de I. Brucăr.

Surpriza acestei liste (căci ea oferă și o plăcută surpriză, nu doar un talmeș-balmeș bibliografic) o constituie menționarea unei conferințe ținută în 1940 la Radio de Mircea Vulcănescu după ciuntirea României, căreia în perioada cuprinsă între iunie și septembrie 1940 îi fuseseră smulse Nordul Bucovinei, Basarabia și Cadrilaterul, precum și o însemnată parte din Transilvania. Conferința radiofonică, intitulată Gânduri pentru durerea și nădejdea ceasului de acum, a fost publicată în 1941 de Dan Botta în revista "Dacia", fiind trecută sub tăcere de dl Marin Diaconu în Bibliografia pe care a inclus-o în cel de-al treilea volum de scrieri filosofice vulcănesciene tipărit de Editura Eminescu.

Demn de reținut este și faptul că textul acestei conferințe a fost "cenzurat" din absolut toate volumele de scrieri vulcănesciene ce au apărut în cultura post-comunistă vreme de zece ani, începând cu decembrie 1991, când la Editura Paideia a apărut primul volum (Logos și Eros) avându-l drept autor pe filosoful Mircea Vulcănescu.

  5. v. Zaharia Balinca, Mircea Vulcănescu, în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2/1996, p.8-12, număr special dedicat lui Mircea Vulcănescu.

6. Numele editorului Zaharia Balinca apare (post-mortem) pe primele trei volume din scrierile filosofice ale lui Mircea Vulcănescu scoase după 1992 de Editura Eminescu din București, după ce au zăcut acolo ani și ani de zile. La începutul anilor optzeci manuscrisele ce urmau să vadă lumina tiparului fuseseră astfel selectate încât să poată trece de cea mai vigilentă cenzură comunistă. Cu toată această grijă, ele nu au fost publicate în comunism, ci abia la câțiva ani după abolirea comunismului, și, din nefericire, în aceeași grijulie selecție.

7. Chiar de la primul număr (1/1973) al revistei pariziene "Ethos", redactorii (Ioan Cușa și Virgil Ierunca) pun numele lui Mircea Vulcănescu la loc de cinste, tipărind aici Lettre sur Mircea Vulcănescu, de Emil Cioran. Este un text din 20 ianuarie 1966 adresat Vioricăi Vulcănescu, fiica filosofului din prima sa căsătorie (v. Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt și alte texte. Ediție îngrijită de Măriuca Vulcănescu, Ed. Crater, București, 2000, p. 259-261). La sfârșitul revistei "Ethos", la interesanta rubrică de "Bibliografie" ei menționează și textele lui Mircea Vulcănescu tipărite anterior de publicațiile exilului românesc.

8. Dependența în comunism de sursele oficiale de informare ne-a fost dat să o verificăm într-o carte a lui Mircea Martin publicată în 1977 (Identificări). Plăcut impresionat de discursul noician din Rostirea filosofică românească ce s-a publicat în revistele literare ale vremii înainte de tipărirea în volum, criticul și universitarul bucureștean a ținut să-i  găsească autorului Rostirii... model în Getica lui Pârvan și în alte scrieri din perioada interbelică. Numai de modelul pe care l-a constituit pentru Noica vulcănesciana Dimensiune românească a existenței Mircea Martin nu dă vreun semn să fi aflat la acea dată (op. cit., p. 206).

9. v. Constantin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu, text publicat fragmentar în volumul: Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 170-174 și integral în volumul: Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, Ed. Eminescu, 1996, vol. I, Pentru o nouă spiritualitate filosofică, p. 5-10 și în: Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, vol. III, Către ființa spiritualității românești, Ed. Eminescu, 1996, p. 259-281, traduceri în germană (Thomas Kleininger), franceză (Dan Radu Stănescu) și engleză (Silvia Blendea).

10. Toate cele trei volume de scrieri filosofice vulcănesciene apărute la Editura Eminescu poartă titlul: Dimensiunea românească a existenței. Pentru cei care nu au deschis aceste volume, lipsa de inspirație în care s-a găsit îngrijitorul volumelor, dl. Marin Diaconu, poate avea cele mai neplăcute urmări, contribuind la o impresie defavorabilă lui Mircea Vulcănescu. În sensul acelei afirmații după care Vulcănescu ar fi lipsit de operă, afirmație repetată și răs-repetată încă din vremurile în care cenzura comunistă nu permitea publicarea niciunui volum de scrieri vulcănesciene. Fiindcă ce altceva poate să creadă un tânăr care a tot auzit astfel de afirmații și care, vrând să-și facă o idee despre opera lui Mircea Vulcănescu, parcurge Bibliografia trecută la sfârșitul Dicționarului de opere filosofice românești (coord. I. Ianoși, Ed. Humanitas, 1997, p. 315) -, și vede acest titlu repetându-se de nenumărate ori: o dată indicând volumul scos la Ed. Fundației Culturale Române în 1991, a doua oară pentru vol. I. din 1992 de la Ed. Eminescu, a treia oară pentru vol. II din 1995 de la Ed. Eminescu, a patra, a cincia și a șasea oară pentru vol. I, II și III de la Ed. Eminescu din 1996, a șaptea oară pentru un volum scos de Editura Eminescu în 1997...

11. Interesant de semnalat ne pare faptul că fraza din 1983 prin care Constantin Noica începe evocarea lui Mircea Vulcănescu ("... a întâlni oameni care știu mai bine decât noi gândul nostru mai adânc și ceea ce credem că deținem în propriu este o experiență uimitoare și aproape înfricoșătoare a spiritului. Ceva neașteptat vine să te dezvăluie și învăluie totodată, dezarticulându-ți gândul și prefăcându-l în piese detașate, spre a reînchega, apoi, totul într-o nouă întruchipare de gândire A ta încă? A altcuiva?") ne pare a se înfățișa teribil de înrudită cu un pasaj dintr-o carte memorialistică apărută în 1981.

Iată pasajul la care ne referim: "Orice teză odată formulată, era văzută de Mircea Vulcănescu în toate presupozițiile și consecințele sale logice, până la cele mai îndepărtate implicații. Expunându-i tezele mele /.../ le-a depistat și toate "defectele de armură", cu toate consecințele lor logice, elaborând pentru mine un întreg program de subteze care urmau să fie puse la punct/.../. Uneori, Vulcănescu punea mâna pe condei și scria el în locul meu unele pasaje din lucrarea mea, pasaje pe care le-am păstrat intacte în propria mea redactare, atât de credincioase erau substituirile lui în felul meu de a gândi și atât de plăcut îmi era să amestec gândul lui cu al meu" (Henri H. Stahl, Amintiri și gânduri.., Ed. Minerva, București, 1981, p. 99-100.).

12. v Mircea Vulcănescu, Prodrom pentru o metafizică a oglinzii, din volumul său intitulat: Dimensiunea românească a existenței, Ed. Eminescu, București, 1996, vol I., Pentru o nouă spiritualitate filosofică, p. 105-108.

13. v. Mihai Șora, Despre Mircea Vulcănescu, câteva cuvinte..., în rev. "Manuscriptum", nr. 1-2/1996, p.6-7.

14. v. H. R. Patapievici, Despre absența dialogului intelectual, articol publicat în revista "22" din 7-13 ianuarie 1997.

15. v. G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, Ed. Cartea românească, București, 1983, p. 181.