<< La prima pagina

Isabela Vasiliu-Scraba

 

OROAREA DE METAFIZICĂ

ÎN RECEPTAREA OPEREI LUI MIRCEA VULCĂNESCU

 

 "Alergia la geniu e în fond ceva destul de firesc într-o lume precum cea de azi".

Alexandru Paleologu,1997

 

            Sincer entuziasmat de Dimensiunea românească a existenței, lucrare pe care chiar înainte de cuprinderea ei în cel de-al doilea număr al revistei "Izvoare de filosofie" (1943) i-o anunțase lui Blaga, Constantin Noica îi scria la începutul anului 1944 prietenului său, Mircea Vulcănescu: "e momentul tău astăzi, așa cum a fost și al nostru, pînă ieri"(1). Fară a coborî "arta de a admira" dincolo de zona capodoperelor, critica literară făcută de un critic de vocație ar indica gradul de permeabilitate la acțiunea iradiantă a capodoperei( v. Alexandru Paleologu, Ipoteze de lucru, Ed. Cartea românească, București, 1980,  p. 146). Ce se întîmplă însă cînd, din felurite motive, permeabilitatea la atare acțiune iradiantă devine nulă? Răspunsul, după cum a fost el formulat de criticul literar Alexandru Paleologu, se arată a fi cît se poate de simplu: "Permeabilitatea aceasta este condiția primă și eliminatorie a realei vocații critice"(Ibid.).

            Iată cît de ușor se limpezesc lucrurile devenite cam încurcate după ciudatul mod în care s-a încercat (via Ornea) "reintegrarea" post-decembristă a filosofului Mircea Vulcănescu în cultura română. Într-adevăr, de îndată ce a apărut prima carte intitulată Dimensiunea românească a existenței(2), s-a și putut citi în revista "România literară" o recenzie șugubăț intitulată de dl Zigu Ornea: "Vulcănescu despre omul românesc". Părînd a avea o adevărată oroare de metafizică, deși a studiat filosofia între 1951-1955, recenzentul se ferește să trateze despre gîndirea metafizică vulcănesciană. Mai mult încă, pînă să ofere cititorilor revistei simpla informație că în 1991, așadar după 47 de ani, s-a republicat într-un volum capodopera vulcănesciană intitulată Dimensiunea românească a existenței(3), dl Ornea a ținut să explice cît mai pe larg de ce crede el că nici filosofului P. P. Negulescu(1872-1951), nici filosofului Mircea Florian(1888-1960) "nu li se poate nega calitatea de buni români". În ce privește însă cele scrise chiar despre filosoful invocat în titlul recenziei, din articolul său nu se poate afla nici urmă de permeabilitate la acțiunea iradiantă a splendidei opere vulcănesciene.

            În schimb, după o greu justificabilă amînare, acest mărunt critic, atît de mult apreciat în comunism (și după 1989) își începe recenzia propriu-zisă cu un truc ieftin. Anume vînînd neajunsul major al modei "operelor complete", așa cum este ea înțeleasă de unii editori care publică de-a valma lucrări finisate alături de ceea ce s-ar putea numi "culisele creației", formate de obicei din pagini ce cuprind fișe, planuri de idei, ori succinte scheme ale unor lucrări care fie au fost prezentate oral, fie n-au mai apucat să fie dezvoltate în scris, fie au fost pur și simplu abandonate.

            Dl Ornea nu ratează ocazia să plaseze capodopera vulcănesciană printre bruioane de felul amintit, profitînd de lipsa de discernămînt a editorului, pe care nu uită să-l laude, după obiceiul instituit în cultura comunistă, de a-i felicita pe cei ce calcă-n străchini și a-i "înmormînta" prin cele scrise în revistele de mare circulație, sau printr-o deplină tăcere pe autorii de valoare. Apoi, pentru că Emil Cioran(1911-1995) o considerase "cea mai substanțială tîlcuire a întîmplărilor valahe"(4), împrumutînd expresia folosită de Cioran, dl Zigu Ornea își dă cu părerea că față de celelalte lucrări adunate de dl Marin Diaconu în cartea din 1991, Dimensiunea... ar fi  "cea mai substanțială" dintre ele. Este și acesta un mod de a lăuda cînd nu vrei să lauzi!

            Desigur, ar mai fi de adăugat o precizare, nu lipsită de importanță. La acest cronicar al "României literare", calificativul de "substanțial" are o accepțiune cantitativă. Opera finisată de autorul ei este mai "consistentă", mai "substanțială", atunci cînd ea este în mod ilegitim comparată cu "inconsistența" paginilor reunite sub titlul de "Omul românesc" (titlu ce se regăsește în fruntea recenziei d-lui Z. Ornea!), sau a paginilor scrise (dar nefinisate) despre "Ispita dacică", ori despre "Existența concretă în metafizica românească". Toate acestea pot fi numite proiecte "inconsistente", cu toată subtilitatea gîndirii și frumusețea expresiei lor, pentru că împrejurările istorice independente de voința autorului le-a făcut să rămînă într-un stadiu mai mult sau mai puțin incipient de realizare.

            În schimb, la Emil Cioran, termenul de "substanțial" are o vădită accepțiune calitativă. Prin "cea mai substanțială tîlcuire", el înțelegea, fără-ndoială, "cea mai bine gîndită", "cea mai bine realizată artistic", "cea mai profundă și armonioasă", "cea mai bine rotunjită din punctul de vedere al formei și al conținutului", și "cea mai subtilă" interpretare metafizică -vizînd irumperea eternului în vremelnicia întîmplărilor valahe.

             La citirea capodoperei vulcănesciene, limpezimea gîndirii și simplitatea stilului sunt primele lucruri care îi frapează chiar și pe cei mai puțin familiarizați cu filosofia. "Învăț din gîndurile tale că tot ce e bine gîndit rămîne firesc" îi scria Constantin Noica în 1946 lui Mircea Vulcănescu (5). La fel, într-o conferință citită la Radio în 1943, filosoful D.D.Roșca(1895-1980) spunea că limpezimea gîndirii și simplitatea stilului constituie tocmai indiciul clarității cugetării, rodul lucrului perfect terminat, însăși claritatea fiind o dovadă de articulare a gîndului printr-o elaborare interioară dusă pînă la capăt(6).

            În recenzia apărută în revista "România literară", un alt cal de bătaie al d-lui  Z. Ornea este "dimensiunea" Dimensiunii.... Ce contează în ochii acestui critic calitatea unei opere, dacă ea este ceva ce-i trece neobservat? Mai lesne de semnalat îi pare, iarăși, ....cantitatea: ar fi vorba de "un studiu de o oarecare amplitudine".

            Lăsînd de-o parte faptul că însăși recenzia publicată în "România literară" are o "amplitudine" ce nu se justifică în nici un fel prin diversitatea conținutului ei ideatic, fiind mai degrabă monotonă și amorfă, decît articulată în vreun fel, ea posedă, peste toate acestea, un defect major. Are o introducere care îi ocupă aproape jumătate din întindere. Dovadă a dificultății d-lui Zigu Ornea de a încropi un "cuprins ", fiindcă "încheierea" nu i-a făcut nici o problemă, în ea lăudînd ce nu era de lăudat. Singura sa grijă pare să fi fost acea de a omite cu tot dinadinsul observația lui Mircea Vulcănescu, conform căreia, concepțiile asupra existenței poartă amprenta subiectivității gînditorului.

            Pe de-o parte, concepțiile asupra existenței se deosebesc de la un filosof la altul, sau de la un literat la altul, dacă avem în vedere literați cu sensibilitate metafizică de talia unui Eminescu. Pe de ală parte, coloritul "național" al unei concepții particulare asupra existenței este căpătat cumva automat, fiindcă el "atîrnă de subiectul cunoscător", vorbindu-se de "concepția lui Kant, sau a lui Nietzsche"(v. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței).

            În conformitate cu această opinie trecută sub tăcere de dl Z. Ornea, reiese că nu numai Mircea Florian(citat în recenzia din "România literară"), ci însuși Mircea Vulcănescu împărtășea părerea că "moravurile, literatura, arta sunt naționale".

            Cînd și-a pus problema "filosofiei românești", Lucian Blaga(1895-1961) a tranșat problema "coloritului național" accentuînd asupra gîndirii personale, latură pe care o accentua și filosoful Nae Ionescu(1890-1940). "O idee este românească dacă este originală, -scria Lucian Blaga-, dacă e gîndită întîia oară de un român (...).Un autor cu adevărat creator este etnic prin structura sa, nu trebuie să urmărească acest lucru"(v. L. Blaga în rev "Saeculum", anul I, ian-febr. 1943, p.2).

            Cam același lucru îl gîndise și Vulcănescu atunci cînd îi atrăgea atenția lui Mihail Polihroniade(1906-1939) că "ridicarea la rangul de universalitate" a creațiilor culturale românești în cazul lui Noica -și al dr-lui N. Roșu(n.1903)- s-ar datora atît "universalismului de metodă", adică rezolvării problemelor cu instrumente de lucru adecvate ritmului culturii europene, cît și orientării "voit legată de împrejurări istorice și locale". În schimb, la Mircea Eliade(1907-1986) și la Emil Cioran "coloritul național" ar reieși din "înrădăcinarea în mediu românesc" a conștiințelor acestor scriitori, iar "universalismul" din faptul că cei doi au darul de a propune rezolvări autentice (personale) pentru probleme universale(v. nr. 1-2/1996 al rev. "Manuscriptum", p. 201).

            Din rîndurile trimise de Constantin Noica lui Mircea Vulcănescu prin scrisoarea din 1944 menționată deja, o să mai desprindem următoarea frază de ușoară tentă confesivă: "simt bine că ne legăm mai trainic unii de alții, purtați cu toții de această eternitate românească, în care trebuie și eu să cred, pînă la urmă". Ne-am oprit la ea întrucît, printre manuscrisele rămase după moartea lui Mircea Vulcănescu se găsesc două pagini (publicate în numărul 1-2/1996 al revistei "Manuscriptum", p. 192) în care M. Vulcănescu pare a se revolta tocmai împotriva acestei atitudini de "impunere" a ceva ce "trebuie" să fie "crezut", atitudine care reiese tocmai din rîndurile mai sus citate ale scrisorii lui Noica.

            Iată ce consemnează în acest sens Mircea Vulcănescu: "eu nu am nevoie să cred în neamul meu. Eu știu (...), sunt (...), în adevărul lui. Dacă ești în acest adevăr, dacă ești cum se cade să fii, atunci fapta nu poate avea alt sens decît să împiedici irosirea a ceea ce este și, prin faptul că este, are preț"(7). Încă și mai pregnant, Sextil Pușcariu(1877-1948) lămurea aceste lucruri printr-o formulare de valențe aforistice: "dacă civilizația poate fi împrumutată, cultura nu e marfă de import". Tot el observase că "veacul al XIX-lea se caracterizează la noi printr-o imitație servilă a Apusului. Afinități de rasă ne-au ajutat să ne însușim în mare parte civilizația europeană. De ceea ce avem nevoie acuma, cînd întregul popor românesc a ajuns în sfîrșit să se poată dezvolta în deplină libertate, este mai degrabă o emancipare de sub tutela străinătății, căreia gîndirea noastră i-a fost prea mult tributară și al cărui prestigiu exagerat amenință să ne înăbușe originalitatea noastră etnică"(8). La păreri similare a ajuns -pe cont propriu- și filosoful D. D. Roșca. El credea că "națiunea este vehicol și cadru potrivit și durabil pentru viața spiritului, pentru cultură"(9).

            Dacă aceste lucruri sunt de la sine înțelese chiar și pentru dl Zigu Ornea, de ce atîta supărare la acest critic pe "coloritul național"? Doar singur notează că  "de vreme ce există zone specific etnice atît de cuprinzătoare, precum moravurile, arta, literatura, e necesar efortul de a le surprinde și a le înfățișa". Cum cronicarul edițiilor prezentate în revista "România literară"  are diplomă de filosof, și cum de undeva o fi aflat și el despre divorțul dintre Kant și metafizică, pomenindu-l în recenzia sa pe Kant,  a crezut că l-a apucat pe Dumnezeu de picior. Altă explicație nu este. Căci dl Z. Ornea s-a pripit să-l menționeze pe Kant într-o neinspirată raportare a lui Mircea Vulcănescu la pozițiile "filosofiei criticiste kantiene". Ceea ce, trebuie să recunoaștem, este o gogomănie.

            Întîi și-ntîi, fiindcă simpla ordonare a unei expuneri după "tabela categoriilor kantiene" nu face pe nimeni "kantian", cu atît mai mult cu cît însuși Kant și-a ordonat categoriile pornind de la înșiruirea acestora de către Aristotel.

            Apoi pentru că, la modul cel mai general, orice raportare la pozițiile idealismului critic transcendental(formulare avînd același înțeles cu cel de filosofie criticistă kantiană), pentru a nu fi doar vorbă în vînt, ar mai cere de îndeplinit ceva condiții pe care însă nu are rost să le amintim aici. Foarte pe scurt, kantianismul reprezintă un fel de "diluare a realității", după cum nota filosoful Vasile Băncilă(10) cu acea economie a exprimării, atît de caracteristică unui adevărat filosof.

            Departe de premizele prin care Immanuel Kant, aflat pe pozițiile unui soi special de "idealism", considera "realitatea" în maxima ei diluție, Mircea Vulcănescu, dăruit cu un excepțional simț metafizic, înfățișează tocmai contururile unei realități trăite și exprimate în vorbire, trasînd "dimensiunile" unei gîndiri metafizice de factură realistă.

            Or, din perspectiva "filosofiei criticiste kantiene" însăși gîndirea metafizică este tot ce poate fi mai neindicat. Pentru că metafizica depășește limitele îngăduite (de Kant) pentru cugetarea omenească. În opinia filosofului din Koenigsberg, gîndirea intrată pe domeniul metafizicii greșește în însăși pretenția sa de a-și desfășura întreg arsenalul în zona intuițiilor intelectuale, adică în zona unor "obiecte" la care simțurile obișnuite nu au nici un acces și la care nu ajunge decît "simțul transcendentului în înțeles larg" (11).

            Dar cauza pentru care Immanuel Kant pleda pentru "abstinența metafizică"(12) nu trebuie căutată pe unde se străduiește dl Ornea să o găsească. Fiindcă este de tot hazul să afirmi că "filosofia criticistă kantiană" ar vedea "în conceptul de metafizică națională o contradicție in adjecto", cum se exprimă criticul  Z. Ornea, fără să știe nici el ce înșiră atunci cînd compilează idei filosofice de ici și de colea.

 

NOTE

            1. v. scrisoarea pe care C-tin Noica i-o trimite lui Mircea Vulcănescu pe data de 31 mai 1944, publicată în rev. "Manuscriptum", număr special Mircea Vulcănescu, nr. 1-2/1996,  p. 293.

            2. Există patru cărți cu acest titlu, preferat de dl Marin Diaconu, îngrijitorul lor: trei volume purtînd acest titlu global au fost publicate de Ed. Eminescu într-o primă ediție în 1992 și o a doua în 1996. A patra carte cu acest titlu este apărută la Editura Fundației Culturale Române în 1991.

            3. v. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991.

            4. v. cele scrise de Emil Cioran lui Mircea Vulcănescu pe 3 mai 1944, publicate în rev. "Manuscriptum", număr special Mircea Vulcănescu, nr. 1-2/1996,  p. 266.

            5. v. rîndurile pe care C-tin Noica i le-a scris lui Mircea Vulcănescu pe 16 aprilie 1946, publicate în rev. "Manuscriptum", număr special Mircea Vulcănescu, nr. 1-2/1996,  p. 294-295.

            6.v. D.D. Roșca, Etica intelectuală, 1943, p. 15.

            7. La simpozionul pe tema Exilului românesc (Paris 20-23 mai 1994), organizat și sponsorizat de Aurel Răuță(1912-1995), fost profesor de filologie romanică la Universitatea din Salamanca, Ștefan Fay a citit un text despre Mircea Vulcănescu.  În comunicarea sa el scrisese că vorbele cu care filosoful și sociologul Mircea Vulcănescu și-a încheiat -în octombrie 1946- cea dintîi apărare la Procesul pe nedrept intentat sunt "pentru noi, greu de închipuit"(v. rev. "Manuscripum", nr. 1-2/1996, p. 189). Ele însă, privite în contextul mai amplu al poziției filosofice vulcănesciene, îi reflectă un gînd ținînd de stratul esențelor -și de aceea de nealterat, chiar în condițiile în care vorbele sale au fost rostite. Iată fraza lui Vulcănescu: "Tu, Baciule din Bîrsana Maramureșului, tu, al cărui chip mi-a stat în față, pe masa de lucru cît am fost Secretar de Stat, și pe care te-am cercetat în gînd, întotdeauna...ție, Baciule, îți dau astăzi, aici, mai presus chiar de această Curte, socoteală..."(v. Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt și alte texte. Ediție îngrijită, Cîteva lămuriri și o Desfășurare cronologică de Măriuca Vulcănescu, Ed. Crater, București, 2000, p. 102).       

            8. v. Sextil Pușcariu, Civilizație și cultură, conferință ținută la Radio pe 26 ian. 1935, p.7.

            9. v. D.D. Roșca, Temeiuri filosofice ale ideii naționale, conferință citită la Radio în ianuarie 1943.

            10. v. Vasile Băncilă, Vasile Pârvan, p.18.

            11. v. Vasile Băncilă, Erocrație și pedagogie, Buzău, 1937, p.6. Studiul a mai fost publicat în volumul: Omagiu Constantin Chiricuță, Cartea Românească, București, 1937 și, după dec. 1989 a fost inclus în volumul: Vasile Băncilă, Filosofia vîrstelor, prefațat și îngrijit de Ileana Băncilă(1925-1996),  Ed. Anastasia, București, 1997, p.176-189.

            12. v. Lucian Blaga, Kant și metafizica, în rev. "Saeculum", ian.-febr. 1944.

<< La prima pagina