Isabela Vasiliu-Scraba

 

Un text francez care ne priveste doar pe noi, romanii : Emil Cioran despre Mircea Vulcanescu

 

Motto : «Pe Emil Cioran, cu Pe culmile disperării, Mircea Vulcănescu a fost cel dintâi care să-l îmbrățișeze, intuind extraordinara promisiune a tânărului ardelean de 21 de ani, care-și târa existența prin cămine studețești și încerca să zgâlțâie  din temelii lumea bunului Dumnezeu»

C-tin Noica, 1979

         Părerea tânărului Emil Cioran despre setea de cunoaștere a acelui Faust pe care l-a întrupat de foarte timpuriu Mircea Eliade s-a întâmplat să nu fie foarte măgulitoare pentru faimosul romancier întors din India și devenit asistent universitar. Nici nu își propusese să fie. Din contră. În acea perioadă edenică (din punct de vedere culural, pentru că libertatea de exprimare nu era îngrădită prin nimic) absolventul din 1932 al Facultății de Filosofie și Litere din București care-l însoțea bucuros la cursuri pe Nae Ionescu (fără a-i fi asistent!)  putea scrie că orice om care este sincer cu sine însuși trebuie să recunoască esența tragică a existenței sale. Înțeleasă ca trăire «autentică», lucida asumare a unui astfel de tragism (de extracție livrească) era ridicată de Emil Cioran la rangul de valoare supremă. La polul opus el arunca de-a valma gustul lui Eliade pentru istoria celor mai diverse religii, și optimismul «mântuirii prin cultură» la care au visat toți făuritorii unirii celei mari (care-și doreau o Românie transformată într-un Stat cultural).

         După cum singur recunoaște peste ani, Cioran a gândit atacul împotriva lui Mircea Eliade folosind «modul clasic de a fi nedrept și neloial cu cineva», prin evidențierea aspectului  negativ al fiecăreia dintre calitățile prietenului său (v. Exercices d’admiration. Essais et portraits, Paris, 1986, trad. românească de Modest Morariu) . Pentru aceasta a trebuit (desigur) să pună în paranteză toată admirația pe care o nutrise pentru autorul Scrisorilor către un provincial citite cu înfrigurare în «Cuvântul» pe când era în liceu la Sibiu. I-a rămas doar frenezia lucidității ancorate în neantul imaginar al unei trăiri așa-zis «autentice». Mobilizat de ispita cavalerismului și de credința că răzbună o nedreptate strigătoare la cer, el a scris Omul fără destin (v. «Vremea», an VI, nr. 308 din 8 oct. 1933), combătând cu vehemență «inerția spirituală», fără a realiza nepotrivirea faptului de a atribui o atare inerție unei  personalități în permanentă efervescență spirituată.

         În ultima scrisoare pe care i-a trimis-o filosofului Mircea Vulcănescu în 3 mai 1944 spre a-i mulțumi pentru «acea superbă Dimensiune…» care-i fusese dedicată, Emil Cioran i-a scris (în glumă) de plăcerea pe care i-ar provoca-o exhibarea răului, accentuarea nenorocului românesc, pentru ca pe această cale să contrabalanseze binele și frumosul pe care-l evidențiase în moștenirea culturală românească Mircea Vulcănescu: «Dacă răul din mine va fi odată atât de lucid pe cât a fost binele în tine, mă voi sforța să întunec puțin icoana Mioriței, să vorbesc de gălbeaza ei» (E. Cioran).  Procedeul, pe care-l vom numi al  «complementarității», nu este lipsit de o oarecare doză de umor și în următoarea asociere de termeni polari notată în Cahiers. 1957-1972: «je sais que je ne suis bon à rien ici-bas. C’est par là, et par là uniquement, que j’ai acquis une sorte de dimension religieuse» (v. Isabela Vasiliu-Scraba, «Ideile -un decor variabil în opera lui Emil Cioran», în vol : In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi, 2000, pp.36-56 sau http://www.isabelavs.go.ro). Lăsând de-o parte proverbiala lui buna dispoziție, «pesimistul cu cel mai mult umor» s-a mai folosit de procedeul complementarității într-o scrisoare din 10 mai 1957, către poetul și istoricul literar Ion Caraion, pentru a se debarasa (fără glumă!) de unele critici: «Dacă țineți cu orice preț să trec drept un monstru de egoism, accept; vă las dumneavoastră celorlalți posibilitatea de a fi puri și de a vă crede ca atare. Când o conștiință e atât de netedă și de ușoară, rechizitoriile pot fi făcute, desigur, cu toată liniștea. In ce mă privește, accept să fiu odios, nu fără a vă compătimi îtrucâtva pentru onorabilitatea și fericirea dvs.» (v. Suplimentul L.A&I., nr. 14 (243) din 8 aprilie 1996)

         La forme lipsite de virulență ale aceluiași procedeu avea să apeleze Emil Cioran când nota (în 1970) că narcisismul lui Valéry nu era atașament față de eu ca «aberație unica». Dar  nu este nici narcisism de jurnal intim, pentru că, în acest caz particular, « îndrăgostitul de sine însuși avea stofă de extravertit ».  In eseul Valéry în fața idolilor săi, după ce consemnase că «Valéry și-a creat singur legenda de poet-matematician», el îi elogiază «scriitura», fără a omite să precizeze că la Valéry cultul rigorii nu ajunge niciodată să atingă materia frazei, conținutul ei ideatic, că rigoarea s-ar vedea doar în preocuparea lui Valéry pentru «proprietatea termenilor».  

         Intr-un singur caz Emil Cioran a abandonat cu totul procedeul «complementarității». A fost o excepție care ne privește doar pe noi, românii, ea nefiind inclusă în volumul de exerciții de admirație publicat la Gallimard în 1985. Este vorba de un text din 20 ianuarie 1966, trimis uneia dintre fiicele filosofului Mircea Vulcănescu. Deși este vorba de o scrisoare, textul se rotunjește perfect într-un eseu, început cu creionarea unei pilde inițiatice despre posibilitatea de existență a unor suflete neîntinate de păcatul strămoșesc și continuat pe aceeași idee, cu o exemplificare prin personalitatea cu totul excepțională care a fost Mircea Vulcănescu. Si pentru că la un moment dat Emil Cioran îl asemuise pe Mircea Vulcănescu unui sfânt evadat dintr-o icoană, textul și-l încheie evocând puterea făcătoare de minuni pe care o are însăși  amintirea prietenului său. Într-adevăr, numai imaginea acestuia păstrată de memoria sa cu o «răscolitoare limpezime» ar mai avea forța să-l împace cu nebunia lumii în care trăiește.

         În volumul publicat de Editura Humanitas unde el a fost inclus în traducerea Margaretei Ioana Vulcănescu (v. Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, București, 1992, p.165-167, ediție îngrijită de Marin Diaconu) acest splendid eseu cioranian apare însă trunchiat. (Mania de a tăia textele urmând a fi publicate, încurajată în vremea comunismului, se pare că nu s-a vindecat nici după înlăturarea dirijismului cultural atât de caracteristic unui regim totalitar). Întâi a fost cenzurată povestea hasidică despre Adam și pomul cunoașterii. În ea se zice că atunci  când primul om cuprinzând în el sufletele tuturor oamenilor s-a apropiat de pomul cunoșterii binelui și răului, sufletul lui Ball-Shew-Tov s-ar fi desprins și așa s-a întâmplat că numai acest suflet nu a luat parte la păcatul primordial.  Odată cu cenzurarea micii povestiri hasidice a dispărut și baza pe care Emil Cioran a înălțat structura ideatică a eseului său, pornit de la premiza că nu toți oamenii sînt urmașii lui Adam de după căderea în păcat și că, într-un mod cu totul excepțional, este posibil -cum spune povestea hasidică -să fi rămas în rai un suflet neprihănit.

         Din compararea textului mutilat (publicat în 1992 de Editura Humanitas a d-lui Gabriel Liiceanu) cu originalul francez (inclus, fără nici cea mai mică modificare, la sfârșitul volumului apărut în 2000 sub îngrijirea Mariucăi Vulcănescu la Editura «Crater» a d-lui Ion Papuc) se mai observă  îndepărtarea  pasajului în care Cioran îl înfățișează pe Mircea Vulcănescu în Parcul Versailles. In oaza de verdeață a parcului, gânditorul religios a făcut o strălucită teorie a paradisului, cu acea falie metafizică ce-l face să semene unei monade cu o singură fereastră pe care nu o văd decât cei aleși.

         Inainte de plecarea sa la Paris cu o bursă a Institutului francez din București, Emil Cioran publicase în «Vremea» un articol despre natură și transcendența fără viață a omului care s-a smuls pe sine dintre creaturile lui Dumnezeu. Aici scrisese că «dragostea de natură nu e în fond decât regretul ei». Mai mult încă, meditând la viitorul ce-l așteaptă, Cioran presupunea că ratarea i se va trage din prea marele său atașament pentru natură, căci doar «printre arbori și flori te poți război cu Dumnezeu». 

         La Mircea Vulcănescu, transfigurarea peisajului  ar fi fost - ca să spunem așa -, dovada de netăgăduit că acesta știa despre paradis lucruri pe care cei din asistență  n-aveau cum să le știe. Si nu pentru că ar fi citit mai multe scrieri ale Sfinților Părinți decât Noica sau Cioran, cei doi martori ai fabuloasei sale viziuni  monadice asupra paradisului. Pur și simplu pentru că -în opinia lui Cioran (și nu numai a sa!) Mircea Vulcănescu era din născare altfel decât toți ceilalți oameni. Iar explicația ar fi putut fi și aceea că sufletul lui nu se împărtășise din păcatul adamic. Pentru Emil Cioran, Mircea Vulcănescu trebuie să fi fost chiar excepția pe care intenționa să o pună în lumină povestirea hasidică.