Isabela Vasiliu-Scraba

TOTALITARISMUL si FRICA DE NU SPUNE

DECÂT CE ESTE ÎNGĂDUIT

Motto: “Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloace pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte” (M. Eliade, 1953)

In cuvântarea pe care a ţinut-o la deschiderea Universitătii din Odessa pe 7 dec. 1941, guvernatorul Gh. Alexianu le spunea studenţilor că “indiferent de sistemul de opresiune (…), indiferent de numărul lagărelor de muncă si de exterminare care v-au obligat să acceptati politica statului [sovietic], în lupta dintre comunism si democratie, oricât ar dura ea, va învinge până la urmă numai democratia” (1). Fostul profesor de drept constitutional de la Universitatea din Cernăuti (din oct. 1926 până la ocuparea teritoriului românesc de către rusi în 1940) a prevăzut cu exactitate mersul istoriei.

Intr-adevăr, după mai bine de cinci decenii a învins democratia. Un singur lucru i-a scăpat din vedere acestui mare jurist (care a participat la elaborarea Codului Hamangiu, de o valoare neegalată până în zilele noastre): Din comunism, ca si din hitlerism, a supravietuit exercitarea terorismului ideatic, prin instituirea delictului de opinie. Fiindcă teroarea preventivă a continuat să existe (ca un bun pe deplin câştigat) dincolo de schimbarea de conţinut a ideologiilor de dreapta sau de stânga, iar delictul de opinie si-a reînoit mereu statutul de lege, sub forme schimbate după împrejurări (pentru post-comunismul care abuzează de şantajul cu anti-semitismul, v.Ordonanţa 31).

In perioada când cele două forme de totalitarism erau contemporane, profesorul Gh. Alexianu (1897-1946) scria într-un raport preliminar instituirii administratiei civile românesti în Transnistria (op. cit., p. 121) că oamenii ce-au trăit în comunism “au fost adusi să participe la teroare prin frica de teroare (…). Câtă vreme erai ipocrit, ti se dădea pace. Nu-i păsa nimănui ce crezi. Totul era să nu te dai de gol (…). Toti sau aproape toti au conlucrat cu regimul comunist, prin spaimele ce li s-au înoculat (…). Au fost si sint din păcate niste bieti cobai asupra cărora se experimentează permanent tot felul de otrăvuri (…). Dacă ar schingiui permanent, puterea [totalitariştilor] ar fi din ce în ce mai slabă. De aceea au socotit necesar ca toti să participe la puterea comunistilor prin teama care i-a făcut să le preia ideile. In felul acesta, regimul comunist nu mai reprezintă o simplă politie izolată de cei pe care-I înfricosează. Ajunge să reprezinte un mod de a gândi, care nu mai este doar oficial în clipa în care toti sau marea majoritate se grăbesc să si-l însusească (…) în ideea absolut firească de a se feri si cruta de riscuri. Mai exact spus, acest regim, cu un instinct diabolic, a priceput că, pentru a-ti mutila sufletul, nu mai este obligatoriu să-ti smulgă unghiile, este de ajuns să te facă să-ti fie frică să spui altceva decât este îngăduit. (…) Ideea de a fi sincer, curajos, cinstit si drept într-o lume ca a lor, în care doar ipocrizia este răsplătită, ajunge să pară o nebunie si o prostie” (Gheorghe Alexianu).

Cât de actuale sînt aceste lucruri se vede din mutilarea sufletească post-decembristă manifestată prin impunerea cu forţa mass mediei a unui singur punct de vedere: acela al inventatorilor de holocausturi româneşti.

Pentru anii în care a fost conceput, interesant e faptul că raportul profesorului Gheorghe Alexianu a fost returnat autorului cu indicatia de a fi refăcut, deoarece cuprinde “prea multe analogii periculoase” (v. Serban Alexianu, TRANSNISTRIA, un capitol în istoria omeniei românesti, Ed. Vremea, Buc., 2007, pp. 121-122).

Această rezolutie indică o perfectă intuire a valabilitătii (si pentru totalitarismul de dreapta) a trăsăturilor esenţiale expuse de Gh. Alexianu în prezentarea totalitarismului de stânga. Analogiile periculoase invocate pentru refacerea ideatică a raportului reprezintă punctul comun al celor două totalitarisme, faptul că ambele foloseau în acelaşi mod  (şi în acelaşi scop) teroarea ideologică. Nicidecum faptul că ideile din raportul preliminar  n-ar fi fost bine întelese, cum crede (în mod greşit)  fiul fostului guvernator al Transnistriei, dl Serban Alexianu.    

In termenii filosofiei hegeliene, progresul istoric (prin care, după mai bine de jumătate de secol, comunismul a fost învins de către democraţie) s-a petrecut “cu drum cu tot”. Adică ceea ce s-a câstigat în exercitiul manipulării ideologice a masselor, atât în totalitarismul de dreapta cât si în cel de stânga, s-a conservat si s-a dus mai departe, cu mijloace tehnice din ce în ce mai perfectionate. De exemplu, inventata limbă moldovenească, care ar fi, după ocupantul sovietic al Basarabiei si Bucovinei de Nord, diferită de limba românească, a rămas si după căderea comunismului o aşa-zisă “realitate” de care se împiedică (intenţionat) mulţi utilizatori ai internetului, nu numai diferiţi politicieni pe la forurile europene. Asa că, din lupta dintre totalitarismul de stânga si democratie vedem azi cum a învins de fapt terorismul ideologic.

Fără să posede fineţea de gândire a profesorului Gh. Alexianu, ucis pe 1 iunie 1946, în urma farsei de proces regizat de sovietici (cu actori români) la Bucureşti, dl Ion Varlam încearcă să desprindă trăsăturile caracteristice ale totalitarismului, independent de ideologia, de dreapta sau de stânga, pe care o are la bază.  Din nebuloasa ce inconjoară (pentru mulţi profani în materie) termenul de “totalitarism” se poate ieşi (parţial) la lumină citind pe internet câteva studii ale d-lui Ion Varlam pe această temă. De pildă, autorul Pseudo-României (Ed. Vog, Bucureşti, 2004) scrie limpede că între fascismul scos din contextual italian si totalitarism n-ar fi altă deosebire, decât că fascismul e denumirea populară a fenomenului, preferată de jurnaliştii de stânga pentru nuanţa sa peiorativă.

Conţinând ideea de “putere totală”, totalitarismul se opune democraţiei, oricare ar fi doctrina politică pe care se bazează. Caracteristica de căpătâi i-ar fi primatul forţei asupra dreptului, cadrul legal fiind nesocotit din primul moment de înşfăcare a puterii pentru a da întâietate interesului particular (de grup), în dauna interesului general. După Raymond Aron si Carl Friederich (pe care-i citează dl Varlam), caracterul totalitar al unui regim politic ar implica monopolizarea tuturor puterilor (politică, economică, socială si spirituală), erijarea doctrinei politice a partidului unic în religie de stat (cu excluderea altor credinţe religioase) si crearea unei poliţii politice “responsabile cu exercitarea terorii si conservarea puterii” (Ion Varlam).

Dictatura totalitară exercitată de grupul ce a uzurpat puterea împarte populaţia în două: de-o parte majoritatea alcătuită de victimele totalitarismului si de cealaltă parte minoritatea infimă a profitorilor regimului. Desigur, această caracteristică vizează domeniile economic si social. Pentru că, din perspectiva mutilării sufleteşti, observaţia profesorului Gh Alexianu, - după care participarea (de frică) a oamenilor la ideologia totalitarismului crează un bloc compact ce ajută la perpetuarea terorii exercitată de puterea politică-, pătrunde mai în esenţa maladiei politice pe care o constituie totalitarismul.

Oricare ar fi ideologia sa, totalitarismul ar avea neapărat un caracter ideologic prin “voinţa de a-şi justifica natura teroristă” (v. Ion Varlam, Totalitarismul ca mod de acaparare a puterii de stat, în  www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/varlam  ). Aceasta ar fi “o primă deosebire de seamă faţă de dictatura banală”.  Numai că ideologia pe care o practică totalitarismul este “nelegitimă până si în ochii propriei doctrine” (ibid.) pentru că plasează într-un viitor utopic binele ca scop final, în timp ce face răul, actualitatea fărădelegii faţă de persoanele indezirabile fiind mijlocul de realizare a măreţiei viitoare.

Deosebirea de celelalte dictaturi decurge tocmai din “teroarea preventivă si permanentă” pe care totalitarismul o exercită asupra majorităţii, precum si din “redefinirea constantă a duşmanului”.

Formă absolută a hegemoniei sociale a unui grup particular contra majorităţii, totalitarismul instituţionalizează discriminarea, raportând la minoritatea dominantă întreaga comunitate naţională pe care are grijă să o definească  în mod reducţionist.

Aici dl Ion Varlam face o remarcă demnă de luare aminte (mai ales pentru cei care, în mod conştient, nu au vrut să fie transformaţi în victime ale confuziei dintre ţigani si români, confuzia rrom/ român fiind dictată de forurile conducătoare ale României post-decembriste, si impusă prin Ministerul Culturii pe toate canalele mass-mediei, încă din vremea când ministru era fostul activist Andrei Pleşu). Iată ce scrie dl Varlam : “Indivizii şi comunitatea nu-şi definesc în mod autonom identitatea. Identitatea indivizilor le este atribuită acestora de către deţinătorul aparatului de stat” (subl.ns., I.V.-S.). La rubrica impunerii forţate a unei false identităţi intră si instituirea de către ruşi, mai întâi în imperiul sovietic, apoi în afara acestuia,  inventatei  deosebiri dintre români si moldoveni.

   In dictatura totalitară, poziţia centrală o ocupă “exclusivitatea în materie de iniţiativă pentru a monopoliza puterea, intervenind în toate domeniile de activitate şi de gândire”.

Intrucât puterea în stat a rămas să fie deţinută de foştii activişti de partid din ţara satelizată de sovietici, în România post-comunistă n-a dispărut voinţa şi nici posibilitatea exercitării terorismului intelectual.  Aceasta pentru că ideologia (indiferent de conţinutul ei), împreună cu teroarea morală, sînt menite să asigure conservarea puterii în aceleaşi mâini:  Existenţa totalitarismului presupune existenţa victimelor umane” (Ion Varlam).

Controlul asupra mijloacelor mass-mediei  permite uzurpatorilor puterii de stat să organizeze discursul politic si să monopolizeze dreptul de a acuza (v. Raportul Tismăneanu în care sînt reluate –ne varietur- ideile fanteziste prin care, după 1945, au fost condamnati în lipsă Eugen Ionescu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Mircea Eliade si multi alţi scriitori români). Despre  un alt raport pe cât de stufos, pe atât de mincinos, dl Varlam a scris articolul intitutat: Un document nul si neavenit: Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studiul Holocaustului în România.

Dar, ca să nu mutilăm bogăţia de idei a d-lui Varlam vom mai reţine doar că pentru totalitarism, puterea este scop în sine, obiectivele ei, de genul duşmanului “de clasă” sau “de rasă” fiind simple accesorii tactice (subl. ns, I. V.-S), reinventate în funcţie de nevoile momentului.

Inainte de a încheia vom face totuşi o observaţie: Pe semne inspirat de părerea lui Zevedei Barbu (pe care a putut-o găsi în MOSCOVA SFIDEAZĂ LUMEA), - filosof care, fiind de stânga, a fost arestat pe când era asistentul lui Blaga, ceea ce a dus, după 1945, la o importantă experienţă diplomatică si la posibilitatea de a rămâne în Vest, ca universitar în Anglia -, dl Ion Varlam preia (inconştient) ideea că în istoria României s-ar fi găsit atât totalitarism de dreapta, cât si de stânga. Ceea ce ne-ar conferi, vezi Doamne, o poziţie privilegiată faţă de cei care dispun de o percepţie parţială, a unui singur fel de totalitarism.

O astfel de presupunere (neargumentată în mod convingător) naşte nedumerirea: Când a fost la noi totalitarism de dreapta (“ca fenomen indus”, cum scrie dl Varlam)?

Intre 23 ian. 1941 si 23 aug. 1944 nu putea fi, pentru că în această perioadă a fost o dictatură militară clasică (apud. I. Varlam). Inaintea acestei perioade, limitată de gonirea lui Carol al II-lea?  Cum putea fi la noi totalitarism de dreapta, între septembrie 1940 (după ce Regatului României i-au fost smulse Bucovina de Nord, Basarabia, jumătate de Ardeal si Cadrilaterul) si 21 ianuarie 1941 (2), în condiţiile în care legionarii au fost îndepărtaţi de la putere în 21-23 ian.1941 cu ajutorul nemţilor (v. Nistor Chioreanu, Morminte vii, Ed. “Institutul European”, Iasi, 1992), adică cu sprijinul socialismului hitlerist. 

Dacă satelizarea (ca o nouă formă de subjugare a unui popor) este un fenomen tipic totalitarismului (apud. Ion Varlam), poate fi imaginată satelizarea României de către nemţii care, în loc să-i susţină pe legionari, dau o mână de ajutor la îndepărtarea acestora de la conducerea ţării satelizate?

In plus, pentru patru luni de guvernare legionară, se poate vorbi de totalitarism, fără complot împotriva statului, pentru a pune mâna pe putere? Fără exterminări în massă, cum au făcut oamenii Moscovei după 23 aug. 1944 în România pentru a doua oară ciopârţită si ulterior satelizată de ruşi precum si în teritoriile româneşti smulse de ei după război?

Cum poate fi considerată acea guvernare de câteva luni drept totalitarism, dacă la Nuerenberg, graţie unui memoriu înaintat de diplomatul Mihai Fotin Enescu (prin d-na Sangiuleanu, fostă funcţionară a Legaţiei americane de la Paris, unde l-a cunoscut pe Robert Murphy) s-a stabilit fără echivoc faptul că cei care au participat  la activitatea Mişcării Legionare  “nu au fost nici fascişti, nici nazişti, nici colaboraţionişti si nici nu au săvârşit crime de război sau crime împotriva umanităţii” (v. dr. Nae Nicolau, Intelectualii si Miscarea Legionară, Ed. Fundaţiei culturale Buna-Vestire, Bucureşti, 2000, p. 115 precum si textul Memoriului publicat pe www.fgmanu.net ).

De altfel, când dl Ion Varlam prezintă regimurile de dreapta conduse de Mussolini, Salazar si Franco, unde Bisericii catolice nu i-a fost îngrădită libertatea, el constată că italienii, portughezii si spaniolii nu au trecut prin experienţa totalitarismului (care înseamnă exterminare în massă, cum s-a întâmplat în lagărul comunist si în socialismul hitlerist), aceste popoare neavând de indurat (ca românii) înlocuirea legii cu arbitrariul personal si controlul ideologic total (subl. I. Varlam) însoţit de teroarea preventivă susţinută de poliţia politică.

După ce avansează ideea, fără a o preciza în nici un fel, că în România ar fi fost cândva [când oare?] si un totalitarism de dreapta, neclarităţile sporesc la citirea următorului pasaj:  “Mişcarea legionară şi Falanga spaniolă (…) au fost create pentru a salva statele a căror identitate, independenţă, integritate şi chiar fiinţă erau ameninţe de internaţionala totalitară marxistă. Ele nu pot fi asemuite cu partidele comuniste român si spaniol care au fost instrumente ale fascismului sovietic, deci mijloace de distrugere a statului si naţiunii în care operau” (v. Ion Varlam, cap. Originile si evoluţia Totalitarismului). 

 

Note:

1.     v. Şerban Alexianu, Gh. Alexianu: Transnistria, un capitol în istoria omeniei româneşti, Ed. Vremea, Bucuresti, 2007.

2.     In 1955, W. Fielderman, fost preşedinte al comunităţilor evreieşti din România, scria că în 21 ianuarie 1941 Antonescu a luat măsuri împotriva Gărzii de Fier. Cu vorbele sale: “Mareşalul este cel care a pus capăt mişcării fasciste din România” (op. cit., p.179). Ideologii comunişti au introdus sintagma de “rebeliune legionară” care nu respectă adevărul istoric al debarcării de la putere a legionarilor, înfăptuită de Antonescu sprijinit de nemţi.