Isabela Vasiliu-Scraba

Ultima revelatie a filosofului Alexandru Dragomir :

"A nu te vinde comportă nebănuite riscuri" (Al. Dr. pe 15 iunie 2000)

           

In PROPEDEUTICĂ LA ETERNITATE. ALEXANDRU DRAGOMIR IN SINGURĂTATEA GĂNDULUI* (Ed. Star Tipp, 2004 ; p.13, ISBN 973-8134-16-1 ; Depozit Legal : 25 ian.2005) notam la un moment dat că despre filosofia lui Constantin Noica s-ar fi știut tot atât (și din aceleași surse) cât se știe azi (după publicarea vol. Crase banalități metafizice în 2004) de gândirea lui Al. Dragomir, dacă Noica, după ieșirea sa din pușcărie, n-ar fi "căzut în istorie", nu s-ar fi lăsat angrenat în sectorul ideologic, audiind (si uneori corijând) incoerențele ideatice ale materialismului dialectic și istoric cu care era îmbăloșată orice cercetare "academică" de la Centrul de logică unde lucra.

            Numai că decizia de "angrenare" în sectorul ideologic fusese luată înainte de hotărârea propriu-zisă a lui Noica, si nu-i aparținuse acestuia. Presupunem acest lucru întrucât lui Alexandru Dragomir, - nepotul academicianului Silviu Dragomir, arestat de Nikolski si dus la închisoarea din Sighet în lotul istoricilor români-, asadar tânărului Alexandru Dragomir nu-i fusese permis să lucreze în sectorul ideologic. Nu oricine, ca să spunem așa, "se putea vinde". Nu era numai problema deciziei personale. A lucra în domeniul ideologic era o problemă mult prea împortantă spre a fi lăsată la îndemâna celor care încercau să se salveze în lumea dinăuntru, potrivindu-se aparent împrejurărilor (v.Blaga, Luntrea lui Caron, 1990, p.74). Cum singur mărturisea (în vara anului 2000), din ianuarie 1945 si până la pensionare, Alexandru Dragomir a fost "pierdut pentru filosofie și pentru propriile interese". Acest lucru s-a înregistrat pe bandă magnetică, într-un interviu luat de un tânăr "celui mai mare filosof român în viață" și publicat sub titlul « SUNT FILOSOF DE LA 16 ANI » în "Observatorul cultural " nr. 275 din 6 iulie 2005.

            Amintindu-și de anii de după Yalta, când mercenarii ocupantului sovietic înlocuiseră cultul valorilor spirituale prin cultul impersonalității (apud. Blaga, op.cit., p.92) și când " impersonalii tuturor neputințelor " (ibid.) se ocupau de dosarele de cadre, Alexandru Dragomir îi spunea tânărului Fabian Anton că el avea  un dosar de cadre foarte prost, pentru ca studiase in Germania ("nazista"), tatăl său fusese jurisconsult si decan al Baroului Cluj, pentru că unchiul său, istoricul Silviu Dragomir, fusese ministru in doua rinduri. Si toate astea faceau să aibe un dosar putred : "Si nu puteam sa intru nicaieri unde sa fiu cit-de-cit ce voiam eu. Nu puteam intra in sectorul ideologic. Ceea ce insemna nu numai ca nu puteam intra la vreo revista, ca redactor, dar nici macar bibliotecar nu eram admis. Caci si asta se considera a fi tot in domeniul ideologiei. Si uite asa m-am târât dupa 23 august 1944. In 1976 am iesit la pensie".

            De aici reiese falsitatea afirmației mult prea des repetată de editorii filosofului ca "Alexandru Dragomir nu-și propusese niciodată să publice" (v. G. Liiceanu, Notă asupra ediției, p. LXVI, în vol. A. Dragomir, Crase banalități metafizice, 2004). Tot din marturia de mai sus se vede cât de lipsite de fundament sînt înfloriturile stilistice de genul: " în măsura în care scrisul este o preocupare la care se ajunge (...) prin asumarea unei profesiuni intelectuale definite, Alexandru Dragomir nici nu a scris vreodată. (...) Sînt convins că visa uneori la o gândire paradisiacă, la una care venea de dinaintea căderii în scris și care nu avea nevoie, pentru a avansa, de cârja literelor "(ibid.).

            Pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir a primit vizita tânărului Fabian Anton care i-a pus în față niște texte care se vindeau xerocopiate pe la anticariatele de la Universitate și pe care filosoful figura drept autor (de ex. eseul despre Scrisoarea pierdută). "Cel mai mare filosof român în viață" s-a uitat pe acele xeroxuri, pe alocuri și-a recunoscut gândurile, dar a remarcat cu stupoare si adăugirile (nesubliniate si nediferențiate în nici un fel), ceea ce l-a făcut să-i spună cu hotărâre vizitatorului său că el nu a scris acele lucruri și că ele nu-i aparțin. Discuția dintre ei (cenzurată în această parte în "Observatorul cultural" nr.275) s-a încheiat astfel :

" F.A.: O să încerc, si sper să mă ajutați și dumneavoastră...

A.D.: Sigur că da ! N-am altă treabă.

F.A.: Să dăm o formă, să refacem într-un fel toată această operă care circulă și eu nu știu cât e de adevărată. Si e păcat să dea lumea bani pe lucruri care nu sînt valabile.

A.D.: Da!  Sigur  că da!. E într-un fel CHIAR O EXCROCHERIE !

F.A : E o excrocherie ! Nu știu dacă în vremea când erați student circulau scrieri ale lui Nae Ionescu care nu erau ale lui Nae Ionescu. Sau ale lui Mircea Vulcanescu care nu erau ale lui Mircea Vulcănescu .

A.D : Așa ceva nu se întâmpla ! Nu se putea întâmpla !

F.A. : Vă mulțumesc mult pentru tot.

A.D. : Nu ai de ce, dragul meu. Domnul Fabian ?

F.A : Fabian Anton !"

            Din replicile de mai sus se vede cu claritate că afirmația d-lui Gabriel Liiceanu din Nota asupra ediției (2005), conform căreia, Alexandru Dragomir n-ar fi vrut să dea o formă publicabilă textelor sale(p. 9) nu poate fi susținută de cineva care are respect pentru adevăr. Sau, cu termenii d-lui Liiceanu, că filosoful nu "trebuia pus la costum" cu de-a sila de teamă ca nu cumva să pornească pe stradă în pijama.

            In volumul nostru Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (2004), publicat după apariția Craselor banalități metafizice, reproșam celor care au alcătuit această primă «operă» din prelegerile lui Alexandru Dragomir faptul că nu au semnalat nicăieri completările si modificările operate la gândirea celui trecut drept autor, tocmai în vremurile noastre când tehnoredactarea textului permite fără nici un efort schimbarea caracterelor într-o pagină. Intr-adevăr, în întregul volum, lansat pe 29 mai 2004 la Târgul de carte "Bookarest", nu erau nicăieri marcate pasajele cuprinzând cuvintele lui Alexandru Dragomir. Că acest lucru nu s-a întâmplat dintr-o scăpare, ne-am dat seama citind, dintr-un alt volum scos în 2004 de Humanitas - Chronos -Buch I, German translation by Mădălina Diaconu -, acel amestec indistinct între textul scris direct în germană de Al. Dragomir și traducerile textelor românești cuprinse în caietele filosofului din perioada 1948-1959 (v. Studia Phaenomenologica, vol.IV, 3-4/2004, pp.253-285). Ceea ce demonstrează nu numai disprețul față de Alexandru Dragomir, dar și o lipsă totală de profesionalism, orice profesionist în filosofie știind că trebuie să se ferească de traduceri. Cu atare metodă de lucru, informația pusă la sfârșitul traducerii: " Uebersetzung aus dem Rumaenischen von Mădălina Diaconu " se dovedește a fi doar parțial adevărată.

            Fără a face nici o referire la observațiile noastre din Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (2004), cu prilejul tipăririi în 2005 a celui de-al doilea volum din operele lui Alexandru Dragomir, editorul semnalează că s-ar fi produs un "scandal filologic" după apariția primului volum, cel cu prelegerile, dar că el nu a făcut "muncă de filolog" atunci când a "mestecat" până la capăt ceea ce Dragomir a lăsat, vezi Doamne, "nemestecat". Mai clar apar aceste lucruri în altă formulare la fel de remarcabilă ca rafinament stilistic :  "Publicând postum textele lui Dragomir, am considerat că este de cuviință să înlocuim ținuta de casă cu una de stradă. Se pune desigur în această situație întrebarea de ce un om în halat trebuie musai îmbrăcat în costum și scos la plimbare fără să i se fi cerut înainte părerea. (Dar să reținem : și fără ca acesta să fi respins vreadată în mod expres sau categoric perspectiva unei asemenea plimbări) "(G. Liiceanu, Notă asupra ediției, în vol.: Al. Dragomir, Cinci plecări din prezent, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005, p.9).

            Așa să fie oare ? Lăsând de-o parte plasticitatea exprimării directorului editurii Humanitas - "care este o editură serioasă"** - ne cuprinde mirarea când citim că Alexandru Dragomir nu ar fi cerut, pasă-mi-te, "în mod expres" (apud. G. Liiceanu) ca ideile sale filosofice să nu-i fie modificate în vederea publicării.

            In realitate însă, asa cum reiese din citatul ilustrând sfârșitul dialogului său cu Fabian Anton, se pare că filosoful - care spunea despre sine că este "cel mai mare gânditor român în viață așa cum alții sînt cei mai mari jucători de golf într-o țară unde nu se joacă golf" -, nu era foarte dispus să aprecieze "stilistica" îmbunătățită a textelor sale.

            Si nu făcea nici o excepție cu asta, întrucât nimeni nu-și recunoaște ca ale sale decât propriile gânduri, propriile formulări, fiindcă nimeni nu poate gândi cu creierul altuia, cum spunea Lucian Blaga.

            Cei care i-au aminte la surpriza (nu tocmai plăcută) pe care i-au pricinuit-o textele "sale" făcute publice prin xeroxare după "remestecarea" lor, ajung direct la concluzia că tocmai așa zisele îmbunătățiri aduse pentru clarificarea gândirii lui Alexandru Dragomir în capul stilizatorilor săi, l-au făcut pe filosof să nege paternitatea acelor texte.

            Chiar să afirme în repetate rânduri că el nu a publicat nimic, că nu este el autorul textelor modificate, că ceea ce se vinde pe la Universitate ca aparținându-i, nu a fost scris de el. Acest fapt apare limpede în schimbul de replici din finalul interviului din 15 iunie 2000 pe care a trebuit să-l scot de pe bandă, întucât la publicarea sa în "Observatorul cultural" nr.275 replicile de la sfârșit au fost tacit indepartate.

            Din această mărturie a lui Alexandru Dragomir, redată întocmai ceva mai înainte, două lucruri ne par deosebit de semnificative :

                        Primul (și cel mai important) arată disponibilitatea filosofului de a da o formă publicabilă gândurilor sale.

                        Al doilea este unicitatea fenomenului. Anume faptul că scrieri de-ale lui Alexandru Dragomir care nu sînt ale lui Alexandru Dragomir nu pot circula decât într-o cultură născută după zăbrelele ideologiei unice, vigilent păzită într-un stat polițienesc.

 

__________

Note :

*Volumul PROPEDEUTICĂ LA ETERITATE (2004) este alcătuit din două părți. Prima, intitulată « Alexandru Dragomir în singurătatea gândului » cuprinde următoarele patru capitole : Filosofie în clandestinitate sau în străinătate (Doi străluciți discipoli ai lui Heidegger : A. Dragomir și Octavian Vuia) . Capitolul al II-lea are în titlu o spusă a lui Alexandru Dragomir: «In fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu», iar capitolul trei se intitulează: «Sopârle platoniciene», două diversiuni și o previziune. Prima parte a cărții se încheie cu considerații asupra modului în care au fost editate prelegerile ținute de Alexandru Dragomir. Partea a doua se deschide cu un eseu despre jurnalele «spirituale» din tinerețea lui Mircea Eliade. Urmează «Abuz de imaginație» («In strictă perspectivă istorică» despre «prizonieratul» lui Mircea Eliade în istorie). După aceea se poate citi ceva despre « Inspirația angelicâ a d-lui Pleșu,și mai apoi despre Sărbătorirea filosofului Lucian Blaga. Asupra problemei privind «Receptarea critică» a lui Mircea Vulcănescu se poate afla din studiul intitulat: «Imaginea oficială asupra filosofiei românești». Urmează «Noblețea unei aventuri hermeneutice» din care se poate bănui cu aproximație cam care era părerea lui Alexandru Dragomir despre Socrate. In anexă sint cuprinse două texte în limbi de circulație europeană : La vérité platonicienne dans l’interprétation de Martin Heidegger și Platos Wahrheit und deren vielfaches Wesen in Heideggers Deutung. Intregul volum (de 192p) are drept motto cuvintele lui Dan Botta: «Nu ne putem înălța fruntea, dacă sufletul ne este inert, dacă gândul ne este fără aripi»

**Editura Humanitas este atât de «serioasă» încât exemplarul din care am citat pasajul de mai sus a fost pus în vânzare fără ultimele douăsprezece pagini!

 

                                                                                                                                              Isabela Vasiliu-Scraba, sept. 2006