Isabela Vasiliu-Scraba

Filosofie  si  teologie

Primatul spiritualului

în gândirea lui Nae Ionescu

           

Pentru a prezenta străinilor înfloritoarea viață culturală românească, Bazil Munteanu zăbovește asupra vieții spirituale de după Războiul întregirii, în care Lucian Blaga îi apare ca «metafizician al misterului» încercând în opera sa filosofică să lărgească limitele spiritului uman, fără a recurge la iluminare, misticism, sau vreo altă «complicitate cu puterile oculte», iar marele savant, arheolog și istoric al antichității, Vasile Pârvan, ca reprezentant al lui homo metaphysicus. La capitolul intitulat «Crearea unor valori românești. –Rolul filosofiei», brăileanul Vasile Munteanu (cu doctoratul în filosofie luat la Sorbona si cu dorința legitimă de a obține în țară o catedră universitară)  enumără filosofii români după importanța pe care o căpătaseră în lumea academică: C-tin Rădulescu-Motru si apropiatul acestuia, Nicolae Bagdazar (în studen­ție cu vreo doi ani înaintea lui Mircea Vulcănescu), P.P Negulescu, Ion Petrovici, D.D. Roșca, etc. Si cum decanul Rădulescu-Motru (1868-1957) făcea numirile de profesori definitivi de filosofie (v. Nae Ionescu, Scrisori si memorii, 2006)  pentru toate centrele universitare din țară (București, Iași, Cluj, Cernăuți), situație ce-i oferise oportunitatea de a împiedica ascensiunea universitară a lui Nae Ionescu, autorul viziunii panoramice asupra literaturii române începe prin a-i menționa lucrarea de doctorat (Leipzig, 1893) reeditată în 1928. De fapt, Rădulescu-Motru (prin acea Revistă de filosofie, organ al «Societății Române de Filosofie» pe care o conducea de la inființarea ei) devenise o adevărată instituție.  Bazil Munteanu  prezintă ideile lui Rădulescu-Motru despre «spiritualitate fără misticism și fără religie» din Românismul, catehismul unei noi spiritualități (1936), cumva în paralel cu ideile filosofului creștin Nae Ionescu, «vorbitor de mare prestigiu» si subtil dialectician, adversar al concepțiilor de viață izvorâte din religiile protestante si din iudaism. La vremea când își scria în franțuzește cartea, Bazil Munteanu avea în vedere sinteza creștină ortodoxă a lui Nae Ionescu publicată în revista Logos (1928), cursurile litografiate de Amzăr si volumul Roza vânturilor în care Mircea Eliade îi strânsese în 1937 o  mică parte din articolele din «Cuvântul».

După moartea lui Nae Ionescu (15 martie 1940), Nicolae Bagdazar îi va face o prezentare de jumătate de pagină, pe gustul protectorului său. La răuvoitoarea înfățișare a întâiului creator de școală filosofică românească (școală de care Bagdazar se face că nu știe, nemenționându-i pe Mircea Eliade, Stelian Mateescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Noica, etc.), protejatul lui Rădulescu-Motru adaugă, la capitolul «Filosofia culturii» următoarea frază: «Nae Ionescu si Nichifor Crainic recomandau o întoarcere la ortodoxism și intuiția mistică drept mijloc de cunoaștere» (v. N. Bagdazar, Istoria filosofiei românești, ed. I-a, București, 1940, ed.II-a, 1941, ed. III-a, 1988).

La vremea când Nichifor Crainic, Ion Petrovici, dr. Nicolae Roșu, Grigore Popa, Anton Dumitriu si Noica erau schingiuiți după gratii de mercenarii ocupantului sovietic al țării, Vintilă Horia (aflat la Paris) completează din lipsurile Istoriei lui Bagdasar, ocupându-se de contribuțiile filosofice ale exilaților Mircea Eliade si Emil Cioran. Prezentând într-o enciclopedie occidentală curentele de gândire filosofică românească, despre maestrul celor doi scrie că, în concepția religioasă despre viață a lui Nae Ionescu, rațiunea nu este capabilă să explice «o realitate apărată de forțe care se opun cunoașterii (forțe numite de Lucian Blaga mai târziu cenzura transcendentă) » (v. Les grands courants de la pensée mondiale contemporaine, editie îngrijită de M. Sciacca, 2 vol, Paris, 1964) ; iar anti-raționalismul său l-ar fi dus către «credință ca mijloc de cunoaștere» (v. Vintilă Horia, Introducere în Istoria filosofiei românești moderne, Ed. Jurnalul literar, București, 1999, p. 49).

N. Bagdazar, într-un mod cât se poate minimalizator, îl etichetase pe Nae Ionescu drept «reprezentant al unei filosofii a vieții și a trăirii problemelor filosofice», ținând să lase impresia că n-avea habar de cursurile de matematici superioare frecventate de Nae Ionescu în primii doi ani de studenție, sau de doctoratul acestuia («magna cum laudae») susținut la Universitatea din Muenchen despre presupozițiile intuitive ale logisticii (Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik),  pe care Mircea Vulcănescu îl va include (în originalul german) într-unul din volumele Izvoarelor de filosofie (vol. II, 1943, pp. 1-52).

E drept că teza de doctorat (gata de tipar în iunie 1916) fusese axată pe critica pretențiilor identificării logicii cu matematica, a logisticii de a se considera un limbaj universal, că bibliografia ei cuprindea nume ca Husserl, Brentano, Russell, Whitehead, Bolzano, Hilbert (cu care făcuse matematică) ori Cantor, și că în final, Nae Ionescu ruina pretenția de fundamentare "a priori" a matematicii (v. Logistica – încercare a unei noi fundamentări a Matematicei, în vol.: Nae Ionescu, Neliniștea metafizică, București, 1993). Dar perspectiva în care știuse să înfățișeze problema era, fără îndoială, metafizică. Iată cum își aprecia el însuși lucrarea, despre care scria că este «o încercare de a preciza cadrele generale ale logicii -în sensul că logica nu pune problema realității, nici pe cea a adevărului»-, si , în același timp, ar fi «o critică a tendințelor pan-logiste din neo-realismul american » (v. Nae Ionescu, Scrisori si memorii, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p. 142, ediție îngrijită de Dora Mezdrea si Marin Diaconu).

De altfel studiului său intitulat "Comentarii la un caz de intransiență a conceptelor matematice" (publicat în 1922, în Gazeta Matematica,), i se va decerna "Premiul de filosofie matematică" în 1923. Conferențiarul de filosofie mărturisește că în această lucrare ar fi urmărit «delimitarea de competențe între logică si epistemologie, pe de-o parte, si teoria obiectului, pe de alta (v. Memoriu  asupra studiilor si activității lui N. Ionescu, cuprins în vol. : Scrisori și memorii, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p. 142)

In Istoria filosofiei românești  din 1940, pentru a încheia definitiv polemica în contra «filosofilor științifici» prin care însuși Nicolae Bagdazar fusese cândva vizat, protejatul lui Rădulescu-Motru, cu o frază lungită până spre limita incoerenței, amintește că ar mai fi și alți gânditori [între care s-ar subînțelege teologii influențați de Nae Ionescu precum si discipolii săi direcți : Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, G. Racoveanu si D.C. Amzăr, Horia Stamatu etc.] care [împreună cu maestrul lor] ar manifesta tendințe metafizice, vrând să vadă «dincolo de fapte si de raporturile lor legale» (N. Bagdazar, op. cit.).

Incă de la primul memoriu de lucrări, ceea ce a fost de natură să deranjeze un filosof «științific», a fost pozitia extrem de tranșantă a lui Nae Ionescu în problema raportului dintre știință si filosofie. Curând după ce devenise secretar de redacție la revista de filosofie condusă de Rădulescu-Motru, doctorul în fundamentele logice ale matematicii consemna (după primii trei ani de carieră universitară) că problema raportului dintre filosofie si știință nu poate fi soluționată «în sensul unei împăcări» între cele două (v. Memoriu  asupra studiilor si activității lui N. Ionescu, în  op. cit, 2006, p. 142). De aceea este cu atât mai lăudabil gestul filosofului «științific» C-tin Rădulescu-Motru de a-l lua pe Nae Ionescu ca asistent (între 1920 si 1922) si, de bine de rău, de a-i permite să devină conferențiar.

Oricum, la vremea când studenții se înbulzeau la Nae Ionescu să-i audieze prelegerile de fenomenologia actului religios, de metafizică, de teoria cunoștinței sau de istoria logicii, si când decanul Facultății de filosofie ajunsese a regreta cooptarea lui Nae Ionescu între cadrele didactice, Mircea Vulcănescu, în loc să treacă de partea lui Rădulescu-Motru, scria despre gândirea filosofică a lui Nae Ionescu și vorbea la Radio despre «persistența superstiției scientiste, fără ca filosofii să aibă o pregătire științifică suficientă în domeniul științelor exacte».

Desigur, faptul avea să atragă după sine eliminarea lui M. Vulcănescu dintre personalitățile avizate de C-tin Rădulescu Motru să figureze în Istoria filosofiei românești (1940). In legătură cu unele formulări din acest volum, trebuie admitem față de semi-bâlbâiala lui Nicolae Bagdazar invocând nesocotirea  raporturilor “legale” dintre fapte la cei care nu se păstrează în limitele pozitivismului scientist,  poziția metafizicienilor apare mai limpede înfățișată de gânditorul religios Horia Stamatu: “Ca pentru orice creștin, si pentru Nae Ionescu există dincolo de TOT încă CEVA, inaccesibil rațiunii, dar nici rezultat al vreunei irațiuni, pentru o credință religioasă nu este expresia vreunui iraționalism” (v. Horia Stamatu, 1878-1978: Independență, libertate, cultură, în Drum. Revistă de cultură românească, Pittsburg, USA, 1978).

In conferințele sale de la Radio pe tema filosofiei românești,  Mircea Vulcănescu, încadrase (în 1930) prezența metafizicienilor din cultura noastră în tipologia «filosofului pur și simplu», a celui care filosofează fără motivație profesională, așa cum s-a întâmplat cu «Hașdeu, cu Pârvan, cu Blaga, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Stefan Nenițescu» (citați de Mircea Vulcănescu), sau cu dr. Nicolae Roșu, Mihail Rădulescu (1890-1951), Gr. Popa, Irineu Mihălcescu, P.P. Ionescu, Stan Popescu, Vintilă Horia, Octavian Vuia, C-tin Micu-Stavilă, C-tin Săndulescu-Godeni, Alexandru Dragomir si alții.

După lunga perioadă în care ideologii în slujba Kremlinului au tot încercat să îngroape gândirea filosofică românească, “nefiind admisă nici o confruntare” (apud. Nae Ionescu, 1937), ci doar o «fatalistă supunere la doctrina Statului totalitar» (ibid.), la peste zece ani de la răsturnarea comunismului, ne-am bucurat să remarcăm o vagă tentativă de «comerț spiritual» în niște rânduri ce se voiau polemice la adresa unor idei ale lui Nae Ionescu. E vorba de un jurnalist ce se declară mare admirator al filosofului. Din păcate, el scrie (spre propria-i descalificare) că l-ar prețui pe Nae Ionescu «în anumite privințe, mai mult decât pe toți ceilalți filosofi români la un loc». Pentru că s-a preocupat (pe vreo două pagini) de un aspect al gândirii lui Nae Ionescu, respectivul publicist a alcătuit si o listă (pe trei pagini) a cursurilor universitare “ajunse până la noi”, preluând de la harnicul editor Marin Diaconu sistemul haotic al acestuia de a însira titluri de cursuri litografiate (reeditate post-mortem în țară, până în 1944, apoi în exil, si după 1990 iarăși în țară) fără a specifica anul când Nae Ionescu a ținut respectivele prelegeri universitare.

In fine, în replica sa, polemistul nostru  (care mai este si teolog amator) crede că a depistat la Nae Ionescu (si la Mircea Vulcănescu!) o lipsă de “rigoare teologică”. Aceasta s-ar fi strecurat într-o prelegere din anul universitar 1928-1929 în care Nae Ionescu vorbise despre catolicismul care falsifică iubirea (care în ortodoxie “înseamnă cunoaștere”) considerând conceptul de iubire ca fiind acțiune, mai precis caritate manifestată prin actiune morală (v. volumul Nae Ionescu, Metafizica I, publicat de Mircea Vulcănescu si Noica în 1942 după cursul litografiat tipărit de Amzăr).

Scoțând problema din planul moral, profesorul de metafizică observase că, în esența sa, creștinismul nu este o orientare morală. Este mai mult decât atât. Pentru că însăși iubirea nu este numai de felul iubirii către semeni. Dacă ar fi în exclusivitate de tipul acțiunii morale, ar interveni o nepotrivire între perceptul biblic «iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți» si constatarea că numai cel care nu se iubește pe sine, face bine altora, iubindu-și semenii. Sau, cum spun călugării ortodocși, «cei ce se strâmtorează pe ei înșiși, din iubire față de Dumnezeu și față de semeni, pentru Dumnezeu și pentru ceilalți se strâmtorează, dobândind în schimb iubirea lor» ( http://www.cartiortodoxe.ro ).

Fără a sesiza importanta diferențiere între planul moral si planul religios operată de Nae Ionescu, jurnalistul post-decembrist trece totodată peste înțelesul afirmației făcute de profesor la acel curs «eu cred că principiul recomandat de Iisus Hristos are două părți deosebite si presupune că sînt două feluri de iubire: una către Dumnezeu si alt fel de iubire către aproapele» (v. Nae Ionescu, Metafizica I, 1928-1929, Cunoașterea imediată, Prelegerea XIV).

Anticipând puțin derularea așa-zisei confruntări de idei, trebuie să mai observăm un lucru: Când Nae Ionescu afirmă existența celor două părți deosebite care presupun două feluri de iubire, el nu sare de la Vechiul la Noul Testament, ci analizează următoarele îndemnuri ale lui Iisus către tânărul bogat care-i ceruse să-i spună pe scurt legea: «iubește pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta si din tot cugetul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuți». Cuprins de euforie, teologul amator metamorfozat în ochii proprii în partener de discuție, de la egal la egal, cu Nae Ionescu, crede că acesta ar critica creștinismul «vorbind despre…iudaism!». El găsește îmediat si explicația: In calitatea sa de filosof, profesorul de metafizică ar fi pierdut din vedere o problemă de «rutină» teologică: măsura iubirii în Vechiul Testament ar fi dată de iubirea aproapelui, pe când în Noul Testament porunca este «să vă iubiți unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi (Ioan 13, 34). Ceea ce ar dovedi că în Noul Testament este înlocuită măsura omenească a iubirii prin măsura dumnezeiască.

Să ne întoarcem însă la prelegerea care a iscat această polemică de nivel submediocru.  La curs, Nae Ionescu le spusese studenților: «știți că iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți nu este propriu-zis o afirmație creștină, ci una din afirmațiile fundamentale ale Vechiului Testament si este principiul de bază al moralei talmudice». De unde reiese că numai citind pe sărite, jurnalistul a ajuns să descopere în Vechiul si  în Noul Testament două feluri de iubiri, una omenească și una dumnezeiască.

In plus, se pare că polemistul improvizat nu a reținut două amănunte biografice de certă însemnătate în evoluția ulterioară a gândirii naeionesciene: (a) pe când era doctorand în Germania, el urmase cursurile de scolastică ale lui Baeumker (rectorul Universității din Muenchen) si, (b) în timpul războiului, pe când se afla într-un lagăr de intelectuali, la recomandarea călduroasă a unor fețe bisericești, Nae Ionescu și-a întreținut familia ca referent la o editură ce publica lucrări de profil religios. Așadar, din Germania, după susținerea tezei de doctorat în 1919, Nae Ionescu se întoarce în țară «doctor» și în subtile probleme de filosofia religiei (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica si în dubla sa înfățișare, Ed. Star Tipp, 2000).

După Nae Ionescu, în sistemele metafizice cu preocupări etice, iubirea și cunoașterea pot să se întîlnească, ba chiar pot să ia naștere una din alta, sau să se ajute una pe alta (v. Funcțiunea epistemologică a iubirii, 1919). Filosofia budistă ar considera iubirea ca reflex emoțional al cunoașterii «extra-realității», ceea poate duce către urmarea că, sub raportul primordialității, «iubire și cunoaștere sînt unul și același lucru» (op. cit.). Pentru platonism, iubirea ar juca rolul unui agent «în virtutea căruia cunoașterea are loc» (ibid., p. 84). De aici ar decurge caracterul ei ontic și nu epistemologic. Doar în creștinism, care a apărut ca o doctrină a iubirii, «începutul și desfășurarea procesului cunoașterii stă la Dumnezeu. Este anume voia unui Dumnezeu plin de iubire, ca noi să ne mîntuim cunoscîndu-L, și nu o acțiune spontană a noastră, intreprinsă de noi, din motive stabilite de noi» (v. Nae Ionescu, op. cit., p.87).