Isabela Vasiliu-Scraba

FICTIUNEA UNEI PREVESTIRI

Nicolae Steinhardt despre Miorita

 

              Contaminat de ispita libertății de gândire caracteristică genului de individualism dispus a problematiza “până dincolo de flexibilitatea inerent㔠a unei probleme (1), Nicolae Steinhardt considera că balada «Miorița» ar fi  o meditație asupra morții. In universul său imaginar, păstorul ar  medita "angoasat dar nu temător" (2) asupra morții. Angoasa i s-ar trage din închipuirea ca este persecutat de ceilalți doi ciobani cu care-și paște turmele. De fapt, ar fi vorba de o  viziune cvasi-onirică și estetizantă in care se postulează ca singură realitate o zonă imaginară aflată între vis și realitate. In scenariul mitului mioritic – paradoxal - nu s-ar întâmpla nimic. Pornită cu astfel de premize, interpretarea sa anulează desfășurarea evenimentelor, plasându-le pe un plan pur estetic si cu desăvârșire imaginar: Păstorul, închipuindu-se pizmuit și urât de apropiații lui,  ar rătăci de unul singur într-o lume a lui, sfâșiat lăuntric de auto-compătimire.

              In asemenea lume imaginară, prezicerea morții  va descinde și ea dintr-un soi de psihologie a subconștientului. După N. Steinhardt nici n-ar fi propriu-zis o prevestire, ci doar «ficțiunea unei prevestiri» ivită din subconștient. Glăsiurea mioarei ar fi  o "figură de stil a psihiei tulburate". Cu totul independent de prevestire (sau de ficțiunea ei), angoasa este urmată de o a doua fază, aceea a consolării. Căci problematizările ivite pe plan imaginar sucombă de la sine în fatalitatea constatarii că a scăpa de moarte nu este cu putință. Impăcarea cu soarta se va face în visul atotmângâietor al unei nuntiri cosmice, izbândă a « fanteziei slobode ».

              Nevăzând în «Miorița» mai mult decât "seducție către frumos și măreție", dovadă neîndoielnică a "vocației artistice din rândurile poporului român", criticul literar s-a străduit să evidențieze "recursul la splendoare". Ceea ce ar fi totuna cu refugierea «în irealitatea căftănită, îmbrăcată în purpură împărătească».

              Miorița, creație folclorică fără egal a unei  autentice vieți culturale colective, privită cumva din afara spiritualității românești,  capătă un sens -să-i spunem-, original, în ciuda unei evidente lipse de consecvență. Cum s-a putut cu ușurință observa, printr-un salt inexplicabil criticul ajunge la exaltarea fără de măsură a unei reușite artistice, pornit fiind de la imaginarea unei meditații la început angoasată și apoi consolatoare. De la faza primă caracterizată de angoasa rătăcirii în auto-compătimire ca urmare a unei suspiciuni ivite din straturi atavice de subconștient temător de tot și de toate s-ar ajunge « retragerea omului în artă ».

              In schița interpretativă pe care a propus-o, independent de mesajul știut sau neștiut al baladei,  splendoarea realizării ei va fi  ipostaziată de Monahul de la Rohia ca ceva ținând de frumusețea ocultată celor cufundați în materialitate, ceva aflat dincolo de refugiul în fabulație.  Asemenea succinte observații dovedesc desigur cele mai nobile intenții si cea mai sinceră recunoaștere a calităților estetice ale baladei.

              Si totuși, un astfel de «caz de recurs la splendoare»  nu are darul de a ne convinge. Fiindcă ne pare a fi amputat de orizontul spiritual care îi este atât de caracteristic. Lucian Blaga, Mircea Eliade si  Mircea Vulcănescu vorbeau în marginea baladei de acel creștinism cosmic românesc pe care Horia Stamatu l-a abordat mai târziu la nivelul rădăcinilor sale păgâne. In schimb, cifrul psihologic si cvasi-freudian folosit de Steinhardt l-a dus pe făgașul unei interpretări lipsite de aderență cu textul de la care a pornit.

              Intr-un volum bilingv (3) publicat de noi in urmă cu doi ani, The opening of the skies in a Platonic myth and in «Miorița» ballad (Ed. Star Tipp, 2004), mergând pe căile interpretative deschise de marii noștri filosofi, ne-a părut interesant a lumina înțelesul ascuns al mitului mioritic prin mărturia unor credințe strămoșești din mitologia zeilor cabiri (4). Si cum ades se întâmplă în astfel de situații, nu am putut rezista ispitei de a deschide căi neabordate asociind demersului interpretativ multiplele valențe ale un mit platonic de tainic mesaj. Pornind de la prelucrările filosofice ale unor mituri cosmogonice si de la acel platonism de sorginte orfică și pitagoreică din epoca dialogurilor târzii, mitul mioritic imanent substraturilor celor mai profunde ale spiritualității românești ne-a părut a oferi imaginea  eliberării inițiatice a părții nemuritoare din sufletul omenesc, pieritor doar în alteritatea și amestecul său. 

 

Note :

1.        Lucian Blaga, cap. Spiritualități bipolare, din Spațiul mioritic, publicat în  Trilogia culturii, Bucuresti, Editura pentru literatură universală, 1969, p.151.

2.        N. Steinhardt, Noi lecturi ale Mioriței, în rev. « Viața românească », nr.5, 1989, pp. 34-36 ; text cuprins în vol. : Miorița. Printre munții ce se bat în capete, alcătuit de Ion Filipciuc, Câmpulung Bucovina, Biblioteca « Miorița », 2003, pp. 141-142.

3.        Isabela Vasiliu Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic si în Miorița / The opening of the skies in a Platonic myth and in «Miorița» ballad, Slobozia, Editura Star Tipp, 2004.

4.        Pe urmele lui Teohari Antonescu si Romulus Vulcanescu, se pare că si Alexandru Paleologu a asociat omorârea unuia dintre cei trei ciobănași din balada “Miorița” cu mitul zeilor cabiri (v. Ion Filipciuc –coordonator, Miorița. Printre munții ce se bat în capete, 2003, p.17).