Isabela Vasiliu-Scraba

Din ungherele democrației actuale

 

La vedere, democrația actuală plictisește. Pentru    ea face mult prea vizibil mecanismul manipulării prin cele câteva teme tabu și prin excesiva preocupare cu lucruri de minimă importanță. Doar  prin ungherele sale, priveliștea pe care o oferă democrația actuală poate fi interesantă. Pentru că acolo mai apare câte odată revolta față de dirijismul cultural de dinainte și de după 1989. Numai din surse pe care fiecare le descoperă singur, după pregătirea și priceperea sa, mai poate afla vreun tânăr de azi ceva din cele tăinuite de neprietenii noștri ce-au tot vegheat să nu ne prețuim nicicând valorile culturale, să nu ne învățăm istoria decât trunchiat și cât mai deformat cu putință și să ne rămână cât mai îndelung timp ascunse cifre care vorbesc de la sine.

In timp ce pe canalele mass mediei s-a tot ocultat faptul că hotărârile privitoare la politica internă și externă a RPR («devenită gubernie sovietizată», apud. Virgil Ierunca, 1983) erau luate la Moscova, dl  Vlad Alexandrescu vorbea pe 24 martie 2006 la TV- Cultural de «aparatul politic românesc» (1) care, vezi Doamne, ar fi hotărât arestările intelectualilor din  grupul «Rugului aprins» și grupul Noica-Pillat.

De altfel nici Tudor Vianu prin anii acelor arestări nu se sfiise a-i alunga din cultura română pe toți scriitorii ce-au ales exilul, fără a indica și numele celor care trebuiau dați uitării. Aceste nume le vom menționa noi: Bazil Munteanu, Nicolae Herescu, Mircea Eliade, Alexandru Busuioceanu, Horia Stamatu, Octavian Vuia, C-tin Micu Stavilă, Vintilă Horia, Alexandru Ciorănescu, Vasile Posteucă, Zevedei Barbu, Ghe. Racoveanu, D.C. Amzăr, Stefan Teodorescu, Petru Iroaie, Teodor Onciulescu, G. Nandriș, Sever Pop, Ioan Guția, Petre Ciureanu, Emil Turdeanu, G. Uscătescu, Eugen Lozovan, C-tin Amăriuței, etc.

In opinia criticului agreat de oamenii Moscovei, literatura română s-ar restrânge la ce s-a scris și la ce s-a tipărit cu învoirea cenzurii comuniste (2). In ciuda evidentei ei falsități, asemenea părere a fost perpetuată (în diferite forme) până acum. Un exemplu îl oferă  însuși criticul Alex. Stefănescu: Pretinzând a da seamă de valorile literaturii noastre de după anii patruzeci (unde o lăsase G. Călinescu) până în zilele noastre, în Istoria… sa recent apărută, el exclude mai toată literatura exilului românesc de după 1944.

E drept că doar de la căderea comunismului, tipărite de edituri minuscule și instantaneu «uitate» de noile manuale de liceu, au putut intra în circuitul cultural câteva cărți ale scriitorilor români din exil și unele cărți fundamentale interzise până în 1989, precum PANORAMA LITERATURII ROMÂNE de Bazil Munteanu, apărută în 1996 la Editura Crater a d-lui Ion Papuc în traducerea lui Vlad Alexandrescu, nepotul lui Tudor Vianu.

 Fiindcă editurile mari merg încă pe linia politicii culturale trasată de Leonte Răutu, atunci când pe cărțile lui Mircea Eliade nu-i trec începuturile carierei universitare la București în calitate de asistent al lui Nae Ionescu. Sau când pe cărțile lui Mircea Vulcănescu nu scriu de «parodia» de proces început cu sentința, ferindu-se a informa cititorii de astăzi că judecătorii care l-au condamnat pe Mircea Vulcănescu au fost «simpli mercenari ai răzbunării ocupantului» (apud. Virgil Ierunca).

In principal, de la edituri mai mult sau mai puțin efemere s-au putut  afla de șaisprezece ani încoace informații despre amploarea deportărilor de români din Bucovina și din Basarabia ocupate de sovietici. Tot din aceleași surse au fost puse pe piață cărți despre elitele lichidate prin închisori și despre cei peste două milioane de români ce au trecut din 1945 până în 1964  prin temnițele supravegheate de oamenii Kremlimului, fără știrea cărora nu se putea face nimic în nicio închisoare din RPR. Numai că cei care orchestrau întreaga detenție politică din cuprinsul României au fost foarte atenți ca isprăvile lor să nu poarte numele torționarilor din umbră. Cu cea mai mare perfidie s-a urmărit (de ex.) ca «experimentarea» pe deținuții români a nesfârșitelor bătăi urmate de cele mai absurde autodenunțuri, torturi inimaginabile petrecute după gratii în perioada 1949-1952, să nu fie cunoscută drept «experimentul generalului rus Boris Gruemberg, alias Nikolschi», ci să rămână în istoria universală a omenirii ca așa-zisul «Experiment Pitești».

Referirea la «ungherele democrației» vizează (3), în mod special, cele șapte edituri prin care a trebuit să treacă manuscrisul volumului PSEUDO-ROMÂNIA cu interviuri acordate de dl Ion Varlam d-lui Liviu Vălenaș.

O carte care într-o primă instanță trezea entuziasmul oricărui editor, pentru ca apoi să fie grabnic îndepărtată din cauza deosebirilor dintre ideile d-lui Varlam și opiniile difuzate după căderea comunismului pe toate canalele de mass media. Cât de imensă este această deosebire reiese cu prisosință din părerea d-lui Varlam conform căreia România -vreme de 16 ani-  ar fi fost guvernată “prin diversiune” de cei care țin  să perpetueze dominația ideologică indiferent de conținutul ei ideatic.  

Desigur, titlul (cu “pseudo”) este  în acest caz cam tranșant (4). Sub semnul întrebării rămâne (ca pentru orice atitudine critică) seninătatea constatărilor. Consemnăm aceasta întrucât ne-am îndeletnicit și noi cu critica (5), fără să avem chiar tot timpul în minte spusele sfântului Francisc din Assisi care-i cerea lui Dumnezeu seninătatea de a îngădui să se întâmple cele pe care nu le poate schimba. Nu doar curajul de a schimba ceea ce îi este în putere. Mai presus de toate însă, el îi cerea lui Dumnezeu înțelepciunea de a sesiza diferența dintre ele (6).

Din PSEUDOROMÂNIA – CONSPIRAREA DECONSPIRĂRII (Ed. Vog, București, 2004) despre autor aflăm (din primul interviu) că a fost, în calitate de nepot al Generalului Radu Rosetti, deținut politic vreo 9 ani și că din 1965 până în 1990 s-a aflat în exil unde în 1970 a absolvit Institutul de Stiințe Politice de la Paris.

Prezentând situația politică a țării el vorbește de oligarhia “colonială” (fară a menționa că România devenise sub conducerea unei asemenea oligarhii un “teritoriu de experiențe străine ființei românești”, v. V. Ierunca, Părintele risipitor, “Ethos”, Paris, 1983, p.5) formată din politicieni cu identitate falsă. Dl. Varlam înfățișează cum s-a petrecut “conspirarea deconspirării”, semnalând și «inventarea disidenților de ultimă oră», fapt care a fost destul de evident pentru multă lume. Printre altele, dl Ion Varlam relatează că imediat după 1990 falșii disidenți care au fost numiți miniștri n-au ezitat să-i blocheze tentativa pe care o făcuse prin 1990-1991 de a crea la București un institut de studii politice asemănător cu Institutul absolvit de el în Franța. In anul 2000, cel provenit din neamul Rosetteștilor îi spunea  într-un interviu d-lui Liviu Vălenaș (p.362), că până și  “anticomunismul – semnul cel mai evident și mai necontestat al democrației- este pe cale să fie confiscat” de ex-comuniștii care papilonează în jurul așa-numitului Institut pentru Studiul Totalitarismului.

După opinia d-lui Ion Varlam, în guvernarea «prin diversiune» atenția opiniei publice este mereu “deviată spre probleme menite să o ocupe astfel încât să nu perceapă mișcările pe care le face puterea decât atunci când este prea târziu pentru a i se opune sau a o împiedica”(op. cit., p. XXIV).

Alături de memorabile pagini ce dovedesc un orizont istoric uimitor de bine structurat, demne de reținut ne-au părut și remarcile sale privitoare la dreptul de specificare al românilor:  Cei de la revista «22» și «Dilema»  sînt primii care protestează când își imaginează că se atentează la identitatea minorităților naționale. “Dar poziția lor este falsă deoarece susține dreptul la diferențiere a minorităților, ceea ce este normal pentru că ține de toleranță; însă [tot ei] neagă dreptul la specificitate al românilor, ceea ce este intolerabil. Pentru că este incompatibil cu principiul majoritar pe care se întemeiază democrația. Si [pentru că] are un caracter de discriminare etnică!” (Ion Varlam, PSEUDOROMÂNIA – CONSPIRAREA DECONSPIRĂRII, Ed. Vog, București, 2004, p. 224).

 

 

Note:

1. După fostul ministru Andrei Pleșu, românii ar fi consimțit, vezi Doamne,  “ca cei mai buni dintre ei să fie tîrâți prin pușcării”  (v. rev. « Dilema », 7-13 febr., 1997). Invinovățirea victimelor se pare că este piesa cheie a manipulării ideologice post-comuniste. 

2. Formularea explicită ne aparține, Tudor Vianu vorbind numai de literatura «din țară», atunci când a trebuit să-și spună părerea despre scrierile celor «inexistenți» în țară și existenți în exil.

3. Referirea din titlu nostru ar putea trimite indirect și la cele patru edituri bucureștene pe unde am umblat prin 1990 și 1991 cu manuscrisul Filosofiei lui Noica, sau la acea binecuvântată editură din Slobozia, unde am putut să ne tipărim cele treisprezece cărți care ne-au apărut până acum. Dar «ungherele democratiei» nu au nimic de-a face cu neșansa volumul nostru MISTICA PLATONICĂ de a fi rămas în umbră, deși puțini dintre actualii noștri specialiști în filosofie s-ar putea plânge că nu au văzut cartea  apărută la Editura Star Tipp din Slobozia în 1999. Aceasta deoarece filosofii marxisti reciclati dupa 1989 care ar fi avut bunavointa de a o citi, ar fi trebuit să si înțeleagă ce citesc. Lucru puțin probabil.

4. Menționăm că în Caietul al IV-lea al revistei “Ethos”, închinat lui Mircea Vulcănescu, dl Vigil Ierunca scria despre devierea sensului istoriei noastre (mai mult cu ajutorul armatei sovietice de ocupație decât cu sprijinul ideologiei comuniste) precum și despre România devenită astfel un «teritoriu anonim» (v. Părintele risipitor, în “Ethos”, Paris, 1983, p.5).

5. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări (Ed. Star Tipp, 2002) și Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (Ed. Star Tipp, 2004). Ambele volume pot fi citite pe site-ul nostru http:/www. geocities.com/isabelavs sau http:/www.isabelavs.go.ro

6. v. I. D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991, p.223.