ISABELA VASILIU-SCRABA

 

Șopârle «platoniciene»,

 două diversiuni

Și o previziune

 

 

Motto: «Politica de la Revoluția franceză încoace oscilează între demonia catastrofalului eruptiv, cum a fost Hitler, si aceea a dezumanizării planificate (...) dirijată de o infimă minoritate care acaparează sistemul cerebral si nervos al organismelor sociale si naționale»

          Horia Stamatu, 1979

 

            Nu știm câtă vreme s-a convenit a se păstra secretul diferitelor documente de mare interes politic pentru soarta unor țări. Știm doar că la vreo patruzeci de ani de la «împrietenirea» armatei române cu armata rusească și pietrele parcă ar fi vrut să povesteacă cum s-a petrecut decapitarea spirituală a țării ocupate de sovietici, cum s-au întemnițat, batjocorit și omorât prin închisori aproape două milioane de români (cam tot atâția câți fuseseră deportați în 1940 și în 1944 din teritoriile Basarabiei și Bucovinei pentru a fi destinați morții sau Siberiei). În ultima carte publicată de Marin Preda tocmai acest lucru impresionează în mod special. Romancierul, pur și simplu, nu a mai vrut să păstreze tăcerea. Nu știm dacă din asta i s-a tras moartea. Știm doar că scriind Cel mai iubit dintre pământeni îl apucase o furie, o nemaipomenită grabă să spună lucrurilor pe nume, cu orice preț. Să scoată la lumină cât mai mult din câte aflase despre ultimii zece-doisprezece ani din viața lui Blaga. Să aștearnă pe hârtie ce i-a povestit Ion Caraion despre suferin-țele celor întemnițați politic, să facă publice adevărurile aflate la citirea «Jurnalului» unui fost universitar (Traian Chelaru), silit a deveni gunoier.

            În același «spirit al vremii» par să se înscrie și niște prelegeri despre Caragiale, ținute de Alexandru Dragomir în martie-aprilie 1985. Auditoriului său îi spusese că ar fi vorba de o interpretare «platoniciană» a «Scrisorii pierdute», pentru că între provincie și centru administrativ de unde provin deciziile politice («cum era Roma antică») ar fi un raport similar cu cel dintre platonica lume noumenală și lumea devenirii. Nu pentru că n-ar fi știut că filosoful grec fusese interesat în exclusivitate de domeniul spiritualului, de perfecționarea interioară a celui care vroia să o apuce pe calea Supremului Bine (1), identic cu Adevărul și Frumosul în cea mai sublimată formă. Ci pentru că una dintre cele mai grosolane interpretări ale lui Platon putea permite o basculare de acest soi în domeniul politic.

            În plus, Alexandru Dragomir a avut mare grijă să îndepărteze din planul discuției aspectul spiritual. Pentru lumea comediilor lui Caragiale, fenomenologul  evidențiază în mod expres îngustarea domeniului realității, redus la factori nespirituali: mâncatul, iubirea, etc, neimplicând alt bine decât cel pur biologic.

            Hermeneutica sa începe așadar cu evidențierea unei ierarhii (de genul «centru-provincie») instituită în România la un moment dat, însoțită și de impunerea unor noi «prințipuri».

            Între centru și provincie ar fi un raport ca între Tipătescu și Pristanda dintr-O SCRISOARE PIERDUTĂ: Un fel de șefie administrativă, nu ceva de genul stăpân - slugă, relație care ar pune viața slugii în joc. Prin ticul verbal al lui Pristanda, șefia este tot timpul reiterată. Tipătescu se aude mereu pe sine prin «închiderea conversației în ecou»(Alexandru  Dragomir). În plan politic este vizată aici siguranța de sine a stăpânirii care are în mână toate mijloacele mass mediei și le folosește pentru a-și reitera poziția dominantă.

            Stăpânirea, de orice fel ar fi ea, se aude doar pe sine, e pură tautologie de forma unei conversații în care sunetul inițial este amplificat prin propriul său ecou, și nu printr-un alt sunet, care să aibe o altă proveniență.

            Când ajunge la capitolul noilor «prințipii», fenomenologul vorbește de noua realitate privată de spiritual. În acest caz, «căderea în corupție» (2) echivalează cu însuși traiul în sfera materialismului, înclinând de la sine spre «acel domeniul în care poți face ce vrei».

            La capitolul «instituții», Alexandru Dragomir nu poate marca diferența dintre democrația populară (camuflând servitutea față de Moscova) și democrație pur și simplu. Pentru că cele două, în esența lor sînt identice: «stâlpii pe care se sprijină puterea -remarcă hermeneutul- sînt tocmai funcțiile, comitetele și comisiile»(p.16). Stăpânirea, în ambele feluri de  democra-ție, se exercită prin intermediul omului-instituție. Iar instituția-om are diferite înfățișări. Ea poate fi colectivă sau anonimă. Este fie de tipul omului funcție, ca investit, de pildă, cu veșmânt de judecător, aca-demician etc..., fie de speța cetățeanului anonim instituit cu drept de vot, care «crede în comitete și comiții, către care aspiră cu ardoare» (v. Alexandru Dragomir, Crase banalitați metafizice, Ed. Hum., 2004, p.15). Democrația ar fi ceva care «funcționează cu anonimaturi: cetățean, popor, instituții», votul secret fiind «curajul» anonimatu-lui și de aceea este o falsă manifestare a individualității. Și cum votul intră în statistică, urmează că democrația este o «funcție a cifrei» (p.17), indivizii fiind re-prezentabili prin colective.

            În toată acestă descriere a mașinăriei politice care ar sta la baza democrației este subînțeleasă lipsa de direcționare a deciziilor, nu pentru că deciziile politice ar fi lipsite de așa ceva. Pur și simplu este pusă în paranteză orientarea deciziilor spre perpetuarea dominației, eventual spre extinderea acesteia.

            În schimb, se pedalează de zor pe bunăstarea materială viitoare și pe efortul comun pentru intrarea «în timp»(3). Numai că timpul are două înfățișări. El este liniar pentru cei increzători în viitor, pentru liberalii care vor să șteargă trecutul considerat ca un balast inutil. Altfel arată timpul pentru conservatori ca Farfuridi (4) care cred că istoria se repetă și că se poate învăța ceva din trecut.

            De partea lui Cațavencu, a progre-siștilor se află și așa-zișii «naționaliști», care-și delimitează țara ca un anume ceva pe cale de a deveni altceva, ieșind din atemporalitate, pentru a intra în timpul liniar al nemărginitei evoluții spre mai bine.

            Dar totul degenerează în confuzie pentru că «în spațiul ideologic nu există polemici cordiale» (op. cit.), în final ajungându-se la «chestiuni personale, la injurii și la delațiuni» (v. Alexandru Dra-gomir, Crase banalități metafizice, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004, p.24).

            «Chestiunile personale» readuc discuția în punctul de pornire, cu preci-zarea că «individul este un factor de dezordine»(ibid.) și că diversitatea nu este reductibilă la întreg.

            Deși există o marcată tendință spre organizare, spre totala cuprindere a omu-lui în spațiu public și în comun, individul se sustrage. Prin intimitatea sa, omul își păstrează individualitatea la nivelul acelui fond inconștient și neorganizat al societă-ții (cazul Zoei, singura femeie între cinci bărbați).

            Ca o primă «diversiune», în acest punct interpretarea sa glisează spre «con-știința morală» și spre hegeliana diferență între legea scrisă si nescrisă care ar fi ca-racteristică comunităților restrânse.

            Apoi Alexandru Dragomir revine la planul politic al valorilor de «interes ge-neral» atingând problema simulacrului. Filosoful vorbește de interesul particular ce se substituie valorilor generale, anihi-lându-le astfel ca valori, dar păstrându-le ca fațadă.

            Relația cu altul devine relație cu sine purtând masca relației cu altul. În viața politică, interesul particular este însă anihilat «pe propriul său teren prin contra-șantaj». Numai că, prin aceste mijloace, lupta în plan politic ia înfățițarea unei înlănțuiri de fapte care nu duc nicăieri, pentru că nu sînt știute. Mai mult încă: Cele petrecute nu trebuie nicicând să iasă la lumină De unde și ideea că provincia ar fi «locul unde multe se petrec dar unde nu se întâmplă nimic» (op. cit., p.32). Urmează o a doua diver-siune, desprinsă de firul gândirii de pănă acum, tangențele cu subiectul fiind aproa-pe întâmplătoare Încheindu-și «ca la carte» interpretarea, Alexandru Dragomir face câteva precizări asupra stilului SCRISORII PIERDUTE, găsind că limbajul caragialesc exprimă o stare intermediară. În relația «cen-tru-provincie» s-ar sublinia depărtarea de centru prin aspectul imitativ  (deformat) al limbajului definitoriu pentru fiecare per-sonaj în parte. Interpretarea platoniciană la O SCRISOARE PIERDUTĂ(5) se încheie cu cea de-a treia diversiune(6), vizând  cul-tura «instituționalizată».

            Parcă știind încă din 1985 ce avea să de întâmple în 2004, Alexandru Dragomir le spune celor ce-i vor prelucra în mod colectiv prelegerile că una este gândirea originală a unui filosoful autentic, izolat cu «propriul» gândirii sale, și cu totul altceva este o faptă culturală colectivă ce «macină un material pe care nu ea l-a produs» (Al. Dragomir.).

            Cu o ultimă invocare a lui Platon, fenomenologul mai spune auditoriului său, restâns la două-trei persoane, că pro-vincialismul nu trimite neapărat la ne-existență în raport cu centrul care ar re-prezenta deplina existență. Provincialismul poate fi privit și ca o evadare din spațiul culturii instituționalizate.

            În realitatea sărăcită de spiritual, adevăratul creator este un marginal, un izolat, un om care-și cultivă lumea lui, cum marginal este orice filosof autentic.

            În final, Alexandru Dragomir le amintește discipolilor  filosofului de la Păltiniș cum istoria a dovedit în repetate rânduri că pentru cultura instituționalizată, creația originală a reprezentat într-o primă instanță un fapt anti-cultural, de aici de-curgând neacceptarea sa.

            Ulterior însă, tot prin instituția culturii a fost readusă în actualitate creația originală inițial respinsă. Cel mai ades  însă, după decesul autorului ei.

 

Note Și consideraȚii

marginale

           

            1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, MISTICA PLATONICĂ, Editura Star Tipp, Slobozia, 1999.

            2. Expresia «căderea în corupție» poartă, ca să spunem așa, amprenta metafizicianului  Nae Ionescu (v. capitolele despre «Căderea în cosmos» din volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, 2000, sau pagina web http://www.geocities.com/isabelavs).

            3. Trecerea de la atemporal la temporal este marcată în cartea apărută la Humanitas drept «bătălie pentru Europa».

            4. S-ar putea observa că discursul pe care Farfuridi vrea să-l înceapă de la 1821, și însuși numele de «Farfuridi», cu rezonanța  grecească din terminația sa, trimite gândul  la dominația fanariotă și la conservatorismul ivit de aici. Așa s-ar explica de ce Caragiale l-a desemnat pe liberalul Cațavencu să joace «partitura naționalismului», și nu l-a ales pe conservator

            5. Dat fiind modul cum a fost îngrijit volumul, «diversiunile» semnalate s-ar putea să fi provenit din dezorganizarea ideilor lui Alexandru Dragomir reorganizate de dl Gabriel Liiceanu.

            6. v. Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice. Prelegeri reconstruite de Gabriel Liiceanu și Cătălin Partenie. Prefață de G. Liiceanu. Postfață de A. Pleșu, Editura Humanitas, București, 2004.