ISABELA VASILIU-SCRABA

 

PASIUNEA PENTRU BANALITĂȚI

a d-lui Gabriel Liiceanu

 

Motto: «Viața literară are nevoie de polemici ca de oxigen, cu atât mai mult acolo unde tendința spre idolatrizare sau, și mai curent -, teama de a zgâria reputațiile consacrate s-a accentuat penibil»

Monica Lovinescu

 

          În vara anului 2004 a fost publicată o carte (1) ce-l are indicat drept autor pe Alexandru Dragomir. Filosoful, ținând prelegeri în cerc restrâns, fusese probabil șocat de incapacitatea de înțelegere a auditoriului său interesat de gândirea filosofică, dar refuzat de idee în urma dopării ideologice la care s-a supus de bunăvoie, spre a-și face în mod fericit intrarea în cultura țării aflate sub ocupație comunistă. Uimirea în fața neștiinței într-ale filosofiei a celor care-l audiau(2), probabil, căpătase la un moment dat înfățișarea unei precizări: anume că el le vorbește de «crase banalități metafizice».

          În  cartea de la Ed. Humanitas  apare o altă explicație, ceea ce nu schimbă semni-ficativ cadrul problemei, așa cum se va vedea din cele ce urmează. Chiar dacă s-ar invoca posibilitatea ca explicația din volum  să aibe un grad mai mare de veridicitate, nu trebuie pierdut din vedere adevărul gol goluț. Anume că gândirea și spusa lui Alexandru Dragomir a rămas bine ascunsă în spatele părerilor d-lui Liiceanu. Fiindcă  nici măcar un text  din  întreg volumul Crase banalități metafizice (Editura Humanitas, București, 2004) nu-i aparține celui trecut drept autor, cartea neilustrând altceva decât ce a crezut dl Gabriel Liiceanu că a gândit, a spus sau avea de gând să spună filosoful Alexandru Dragomir.

          Iar dl Liiceanu, chiar mult după ce și-a însușit limbajul de lemn al așa-zisei filosofii materialist-dialectice, și în ciuda râvnei cu care i-a citit pe marii filosofi, a rămas peste ani tot cu greșita impresie că filosofia ar fi ceva coborât din cer pe pământ, în bună vecinătate cu materialismul dialectic și istoric pe care l-a mâncat în tinerețea lui pe pâine. În termenii d-lui G. Liiceanu, filosofia «ar fi pierdut» din altitudinea discursului atemporal, optând pentru temporal și mergând «pe intuiție, pe latura afectivă» (v. G. Liiceanu, Cearta cu filosofia, 1992). Părere care ar explica și pasiunea pentru banalități a directorului Editurii Humanitas care s-a încumetat fără preget să reconstruiască conferințele «sin-gurului fenomenolog din România», cum l-a numit el pe Alexandru Dragomir, gru-pându-le în volumul intitulat «Crase ba-nalități metafizice»(Editura Humanitas, București, 2004), publicat în 2 000 de exem-plare. După explicația îngrijitorului cărții, acest titlu ar fi menit să indice faptul că, în opinia sa,  filosofia «se face pornind de oriunde, de la banal (...), că banalitățile conțin un formidabil potențial metafizic» (Gabriel Liiceanu, p. 63)

          Din păcate, în ciuda abundenței de-taliilor referioare la modul cum au fost pre-lucrate prelegerile filosofului Alexandru Dragomir, despre editarea acestui prim vo-lum (promise fiind mai multe!) nu se poate spune că reprezintă un model de probitate intelectuală.

          Dar poate că tocmai originala meto-dă după care această primă operă a necu-noscutului Alexandru Dragomir a fost alcătuită, a sortit-o unui succes dinainte asigurat. Pe 28 iulie 2004 dl Liiceanu vorbea la radio «România Cultural» de traducerea Craselor banalități metafizice  în engleză și de tipărirea lor (în 3 000 de exemplare) la o editură din Budapesta, urmând ca de aici volumul să fie împrăștiat pe la toate marile biblioteci din lume.

          Și totuși, cum altfel decât lipsă de probitate intelectuală se poate numi faptul că editorul cărții s-a ferit cu tot dinadinsul să publice texte aparținându-i lui Alexandru Dragomir (3). Cum a fost oare posibil să nu se găsească loc pentru eseul asupra o-glindirii scris în 1946 de fostul doctorand al lui Heidegger, text despre care aflăm din prefața d-lui Gabriel Liiceanu ba că ar avea 4-5 pagini (p. XXII), ba că ar fi vorba de 7-8 pagini (p. XLIII). Și cum au putut fi lăsate de-o parte însemnările pregătitoare ale unora dintre prelegeri, notițe scrise chiar de Alexandru Dragomir, într-un volum ce conține texte având la bază prelegerile sale.

          Iarăși într-un mod mai mult decât bizar, cartea nu are - nici măcar la note -, textul despre Apărarea lui Socrate. Din acestă scriere datând din 1981 nu au fost semnalate nici măcar rămășițele de fraze aparținându-i (totuși) filosofului Alexandru Dragomir. În schimb, s-a publicat -cu mare grijă - numai pasajul de la sfârșitul textului despre Socrate în care Alexandru  Drago-mir îi mărturisea lui Constantin Noica plictisul pe care i-l provoacă efortul de a-și așterne pe hârtie ideile.

          În ce privește capitolul intitulat SOCRATE. ÎNFRUNTAREA FILOSOFIEI CU CETATEA (p.128-168), el a rezultat dintr-o metodă a cărei originalitate domnul Liiceanu ar putea să o patenteze. Fiindcă deși a fost folosită din belșug în cultura comunistă de până în 1989, în filosofie metoda nu a fost încă omologată.

          Dar timpul se pare că nu este pierdut. Căci fără respectiva metodă, cum s-ar mai putea face un amestec atât de omogen între ce scrie și ce spune un filosof autentic format la școala lui Nae Ionescu, a lui Mir-cea Vulcănescu și a lui Mircea Eliade(4) și ce înțelege un altul, deformat irevocabil  în vremea studiilor universitare de niște politruci precum Henry Wald și Ion Ianoși, spre marea dezamăgire a lui C-tin Noica.

          După mărturisirile d-lui Gabriel Li-iceanu, în calitatea sa de editor, el a făcut un amestec indistinct din notițele sale pe care le luase în aprilie-iunie 1986 «în timpul unor prelegeri despre Apărarea lui Socrate» și din textul scris de Alexandru Dragomir în 1981, întâi ciorârțit și apoi recombinat într-o nouă ordine(Crase banalități meta-fizice, p. 127), după bunul plac al editorului. Ceea  ce lasă  neplăcuta  impresie că  din 1990, de la căderea comunismului s-a așteptat doi-sprezece ani decesul filosofului Alexandru Dragomir, pentru ca îngrijitorii volumului din 2004 să poată rescrie nestingheriți de autor niște prelegeri ale căror notițe sau înre-gistrări pe bandă magnetică le dețineau din 1985, 1986, 1987, 1988, 1993, 1995, 1996, 1997, 1998...

          În ce privește Prefața volumului, de gust îndoielnic ne par a fi notațiile d-lui Gabriel Liiceanu în care i se năzărește să îl catalogheze drept mediocru pe filosoful Octavian Vuia, acel strălucit discipol român al lui Heidegger.

          Pentru că directorul Editurii Huma-nitas nu a găsit alt loc în care să-și tipărească părerea (exprimată cu agresivitatea celui care are convingeri fără a avea și argumente) decât între coperțile cărții lui Alexandru Dragomir care a avut multă afecțiune pentru Octavian Vuia de care îl legau «ani întregi de strânsă prietenie, așa cum au fost și între părinții» lor (v. Alexandru Dragomir, Portret al gânditorului la tinerețe, p.5, în volumul: Octavian Vuia, Regăsirea în Pascal și alte «analize» heideggeriene, Editura «Jurnalul literar», București, 1997).

          Să vedem însă mai îndeaproape cum a fost alcătuită opera filosofică a lui Ale-xandru Dragomir, spre a fi oferită publicului interesat de autenticitatea gândirii unui fi-losof care nu a făcut nici un compromis cu regimul de «ocupație comunistă», cu riscul conștient asumat de a rămâne un necu-noscut.

          În prima parte a cărții, primul text aflăm că a rezultat din notițele a trei pre-legeri datând din martie și aprilie 1985 «re-organizate în ordinea care mi s-a părut ideală» scrie dl Liiceanu (p.3). Întrucât nu are la bază decât notițele a trei prelegeri, O interpretare platoniciană la «O scrisoare pierdută» se pare că ar fi singurul text mai elaborat din care cititorul își poate cumva face o idee de anvergura gândirii filosofice a lui Alexandru Dragomir, în ciuda dezor-ganizării ideilor «reorganizate» după priceperea d-lui Gabriel Liiceanu (5).

          Urmează două texte scurte, unul provenit din notițe altul dintr-o înregistrare. Textul despre capcana spirituală pe care o poate constitui - pentru unii - mediul temporal și mediul spațial al vieții omenești, intitulat Crase banalități metafizice, «are la bază înregistrarea pe bandă a prelegerii pe care Alexandru Dragomir a ținut-o pe 6 oct. 1987» (p.63). Cu mult mai scurtă decât precedenta, prelegerea Despre națiune, provine dintr-o înregistrare făcută pe 1 mai 1993 (p.81). Textul intitulat Ce se întâmplă cu noi? are la bază notele pregătitoare ale lui Alexandru Dragomir (netipărite în volum!) și notele d-lui Liiceanu luate pe 3 decembrie 1995 (p.95). Cele Patru prelegeri scurte (de 15-20 de minute fiecare), ținute după 1995 și reunite laolaltă, au rezultat din «notele luate la fața locului», cât și, din «transcrierile de pe bandă făcute de Sorin Vieru» în cazul prelegerii despre uitare (v. Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice, 2004,  p.108).

          Socrate. Înfruntarea filosofiei cu cetatea (pp 127-163) se află în partea a doua a volumului. Textul - condensând, ca să spunem așa, o gândire desfășurată într-o perioadă de 16 ani (1981-1997) - a fost meșterit de dl Liiceanu după următoarea metodă: s-au grupat notițele după prele-gerile despre Socrate, s-a adăugat și un text scris de Alexandru Dragomir (și netipărit în volum!) tot despre Socrate. Cele două surse s-au amestecat, s-au divizat și părțile s-au rearanjat. Amestecul a fost întâi dres cu originalități aparținându-i d-lui Liiceanu, apoi asezonat cu ce și-a mai adus aminte că a auzit vreme de doi ani (1996-1997) de la Alexandru Dragomir. Pentru un plus de savoare s-a adăugat un citat din Demonii, citat auzit de dl Gabriel Liiceanu cu prilejul altor prelegeri ascultate prin 1986-1988, prelegeri «ce au stat la baza textului Despre lumea în care trăim». Și, pentru a pune capac la toate, dl Liiceanu a mai adăugat «o reconstrucție a unui discurs despre Socrate rostit la începutul prelegerii din care a rezultat textul Modalități de autoînșelare» (p..128), înregistrat pe 22 sept. 1987.

          Pentru că unii ar putea crede că pe alocuri (unde lipsesc citatele) nu am redat suficient de fidel metoda de lucru a d-lui Gabriel Liiceanu, îl vom mai cita pe editor. La pagina 127 a volumului aflăm că textul a rezultat din «împărțirea pe fragmente» (p 127) a notelor luate de Gabriel Liiceanu după «prelegerile din aprilie -iunie 1986; una din aceste prelegeri [nu se știe care, fiindcă nici una nu a rămas în forma pe care i-a dat-o Alexandru Dragomir] fiind dedicată lui Mircea Eliade, ca omagiu adus acestuia la stingerea din viață» (ibid.), notele după prelegeri fiind în prealabil amestecate cu textul intitulat Socrate, «scris în septembrie-noiembrie 1981 la Sibiu și București» (ibid.).

          După ciopârțire, «fragmentele au fost apoi combinate într-o anumită ordine (...). Unele pasaje au fost omise...altele au fost exprimate mai succint și multe au fost reformulate. O serie de pasaje îmi aparțin» (G. Liiceanu, p. 127).

          Pasajele referitoare la Descartes nu au la bază notițe după prelegeri, ci idei pe care Alexandru Dragomir i le-ar fi împărtășit d-lui G. Liiceanu «de-a lungul mai multor discuții avute în anii 1996-1997» (p.128).

          În partea a doua a volumului se mai găsesc două texte: Comentarii la Philebos (op. cit., pp. 169-196) și Despre lumea în care trăim (op. cit., pp.197-246), ambele rezultând prin aceeași originală medodă. Despre dialogul platonic Philebos, Ale-xandu Dragomir a scris într-un caiet din 1985 (textul său nefiind inclus ca atare în volum), și a ținut o serie de prelegeri între iunie și noiembrie 1985, după care dl G.  Li-iceanu a luat notițe. De astă dată, respecti-vele notițe au fost amestecate, rearanjate (școlărește), tăiate și completate (§15, §16 și §18) de dl Cătălin Partenie.

          Textul Despre lumea în care trăim este manufacturat de dl Gabriel Liiceanu din înregistrarea unor prelegeri ținute de Alexandru Dragomir vreme de doi ani, între septembrie 1986 și mai 1988, înre-gistrare transcrisă și apoi modificată: «unele pasaje au fost omise, unele au fost reformulate, iar altele au fost stilizate. O seamă de fragmente...neformulate în chip explicit, îmi aparțin. Ce a rezultat nu a fost însă un text cursiv, ci o suită de fragmente ...Nu am inclus nimic din prelegerile despre Toma din Aquino, Duns Scotus, Occam, Galilei, Bruno, Kepler și Newton»(v.Gabriel Liiceanu, Crase banalități metafizice, p. 197).

          Desigur, oricine citește asemenea precizări se întreabă: din ce motiv au fost oare excluse prelegerile mai sus men-ționate? Explicația dată de îngrijitorul tex-telor filosofice ale lui Alexandru Dragomir este de-a dreptul stupefiantă: Prelegerile despre Toma din  Aquino, etc... au fost înde-părtate de directorul Editurii Humanitas întrucât în ele filosoful Alexandru Drago-mir s-ar fi poticnit de intermediari!

          Și, ca orice pedagog care se respectă, dl Gabriel Liiceanu ține să promoveze con-tactul nemijlocit cu gândirea unui filosof. Lui nu-i plac intermediarii, el dă prioritate formulărilor aparținând chiar celor ce au gândit!

          Dl. G. Liiceanu l-a cenzurat atât de drastic pe Alexandru Dragomir ca nu cumva să se afle ce a gîndit un filosof din ce crede (că a înțeles) un altul.

          Prelegerile despre Toma din Aquino au fost eliminate, de pildă, tocmai datorită preocupării d-lui Liiceanu de a-l elimina pe Etienne Gilson, care, cu sau fără voia sa, a distorsionat gândirea  Aquinatului. Pentru că distorsiunile unui intermediar ca filo-soful neo-tomist E. Gilson ar fi anulat, după opinia d-lui Gabriel Liiceanu, temeiul argu-mentărilor lui Alexandru Dragomir.

          De la sine înțeles este, desigur, fap-tul că, pentru dl Gabriel Liiceanu, gândirea filosofică a lui Alexandru Dragomir nu a fost câtuși de puțin distorsionată de ori-ginala metodă după care el a alcătuit volu-mul apărut în 2004.

          Directorul Editurii Humanitas  pare a nutri convingerea de nezdruncinat  că cele scrise de el «în spiritul interpretării lui Alexandru Dragomir (pe care, pentru a spune așa, mi-am însușit-o»(v. Gabriel  Liiceanu, p. 127 din vol.: Crase banalități metafizice) ar reda, vezi Doamne, cu cea mai mare fidelitate gândirea lui Alexandru Dragomir. Fără nici cea mai mică distor-siune! Doar cu majore înbunătățiri!

 

Note Și considerații

marginale

         

          1. v. Alexandru Dragomir, Crase ba-nalități metafizice. Prelegeri reconstruite de Gabriel Liiceanu și Cătălin Partenie; Prefață de Gabriel Liiceanu; Postfață de Andrei Pleșu, Editura Humanitas, București, 2004.

          2. În Jurnalul de la Păltiniș dl Gabriel Liiceanu consemna -fără comentarii- o spusă teribilistă a lui Noica (imitându-l neinspirat pe Țuțea), după care triada platonică adevăr-bine-frumos ar fi fost o «platidudine» (p. 119). În aceeași carte a fost imortalizată și incercarea d-lui Andrei Pleșu de a găsi un loc rezonabil în care să stea Ideile lui Platon: Acestea s-ar găsi «în noi», dacă ele nu se află în afara noastră, «dincolo», cum le explica Noica (p 85). Urmarea discursului noician în care se afirmă că «Ideile lui Platon nu sînt nicăieri», n-a înțeles-o niciunul din cei doi, nici pînă în ziua de astăzi, dl Liiceanu fiind convins că Ideile lui Platon sînt «valori emanate de spiritul colectiv» (v. Platon, vol. II, 1976, p. 113), iar dl. Andrei Pleșu preferând să tricoteze în preajma «nucleului ginecocrației spirituale» care i-a părut a reprezenta «inima platonismului» (Limba păsărilor, 1994, p. 53).

          3. După căderea comunismului și până la trecerea sa în lumea celor drepți, filosofului Alexandru Dragomir  i s-a publicat un singur text. Anume o conferință (nereconstruită după desfacerea ei în bucăți!) pe care a ținut-o pe 2 iulie 1997 la radio «România Cultural», când a vorbit despre Octavian Vuia (fost profesor la Universitatea din Muenchen). Textul a fost inclus -drept prefață - în volumul: Octavian Vuia, Regăsirea în Pascal și alte «analize» heideggeriene (Editura «Jurnalul literar», București, 1997, traduceri din franceză de Caius Vancea). Doar la Paris în 1956, după un exemplar deținut de Walter Biemel, dl Virgil Ierunca îi mai publicase traducătorului Alexandru Dragomir (în revista «Caiete de dor») textul heideggerian CE ESTE METAFIZICA. El a reprezentat întâia traducere românească din Heidegger (1889-1976), care, din păcate, încă nu a fost reeditată.

          4. După Seminarul pedagogic universitar pe care-l termină la Cluj în 1933 (fiind notat cu excepțional la română, latină, greacă, franceză și germană), Alexandru Dragomir s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere din București, atras de faima profesorului Nae Ionescu și a asistentului său, Mircea Eliade. În perioada studiilor universitare, Alexandru Dragomir a audiat următoarele conferințe de metafizică și istoria logicii ținute de Nae Ionescu: Logica generală, 1934-1935; Logica colectivelor, 1935-1936 și Cursul de metafizică din 1936-1937. Cum bine se știe, după doctoratul din iunie 1933, Mircea Eliade a devenit asistentul lui Nae Ionescu. Profesorul i-a cedat cursul de istoria metafizicii și un seminar de istoria logicii și i-a recomandat ca înainte de istoria metafizicii să înceapă cu un curs de istoria religiilor (v. Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1990, p. 68). «Am ținut deci lecții despre problema răului și a mântuirii în religiile orientale - îi relatează marele istoric al religiilor lui Claude-Henri Rocquet -, despre problema ontologică în India, despre orfism, hinduism și budism. În privința seminarului de logică, am început printr-un subiect pretențios: «Despre dizolvarea conceptului de cauzalitate în logica medievală budistă»! Seminar destul de greu care a fost frecventat doar de un grup restrâns. Apoi am ales Docta ignorantia a lui Nicolaus de Cusa, și Cartea a IX-a din Metafizica lui Aristotel» (v. Mircea Eliade, op. cit.).

          Dintre universitarii bucureșteni audiați de Alexandru Dragomir (probabil și cu ocazia faimoaselor dezbateri publice organizate de Asociația «Criterion») a fost desigur și Mircea Vulcănescu. În perioada cât Al. Dragomir i-a fost student, el a predat Istoria eticii (1933-1934), Etica și celelalte discipline filosofice (1936-1937), precum și Etica lui Kant (1934-1935). În cadrul seminarului de etică din 1935-1936, asistentul preferat al profesorului Dimitrie Gusti a comentat cu studenții Critica rațiunii practice a lui Kant (apărută în 1934 cu o prefață de Nae Ionescu), tradusă în românește de Dumitru Cristian Amzăr (1906-1999), care a fost îngrijitorul cursurilor (stenografiate și apoi litografiate) ținute de profesorul Nae Ionescu și care în Germania a urmat cinci semestre cursurile și seminariile lui Heidegger pentru doctoranzi și docenți. Cum aveau să facă zece  ani mai târziu cei doi prieteni: Alexandru Dragomir și Octavian Vuia.

          5. v. Capitolul: Șopârle «platoniciene», două diversiuni și o previziune (Alexandru Dragomir despre O scrisoare pierdută),.