ISABELA VASILIU-SCRABA

 

Imaginea oficială asupra

 filosofiei românești

 

“Receptarea critică”

a lui Mircea Vulcănescu

           

            După decembrie 1989, cine a urmărit schimbările radicale (nu cele de suprafață!) petrecute în cultura românească din peri-oada post-comunistă a putut să remarce că replicile oficiale sînt servite indirect, spre a nu mediatiza păreri (sau nume) neoficiale. Așa s-a întîmplat la reintegrarea postde-cembristă a lui Mircea Vulcănescu și a lui Nae Ionescu, filosofi care au făcut școală mult înainte de a li se tipări în volume opera. Constantin Noica, unul dintre nenumărații discipoli ai profesorului Nae Ionescu își intitula în 1943-un articol chiar așa: Nae Ionescu și spiritul de școală. Tot Noica, prin anii șaptezeci devenit discipol și conti-nuator al filosofului Mircea Vulcănescu, ob-serva cu tristețe că face parte din “generația trăiristă care nu este încă asimilată, ca fenomen de cultură, în filosofia românească”. Iar această justă constatare a rămas și după trei decenii la fel de actuală. Fiindcă nici un trîmbițaș (comunist) al părerilor oficiale despre Nae Ionescu și despre Mircea Vulcănescu nu și-a modificat după 1989 în mod radical opiniile. Diferențe s-au putut observa doar cu privire la mediatizarea lor, înainte de 1990 ele păstrându-se în cercurile universitare. De pildă, cînd a început să fie tipărită opera naeionesciană și vulcănes-ciană, ambele interzise în comunism, ofi-cialitățile culturii comuniste au avut grijă de larga răspîndire a părerilor de genul: “Nae Ionescu n-are operă”, sau: “Mircea Vulcănescu ar fi putut să scrie mai mult decît a scris”, în ideea că, oricît ar fi de nefondate sau de absurde asemenea afirmații, dacă vor fi masiv difuzate, ele nu vor întârzia să prindă. Și totuși, dacă înainte de 1989 controlul culturii românești era deplin, după aceea controlat nu a mai putut fi decît nivelul sonor al opiniilor oficiale. Astfel că, în con-trast cu surdina părerilor neoficiale (care au putut fi publicate abia după abolirea comu-nismului) zgomotoasele păreri oficiale (păs-trate neschimbate mai mult de jumătate de secol) au fost masiv impuse pe cele mai importante căi ale mass-mediei. De pildă, în primăvara anului 1995, nici «Viața Româ-nească», pe atunci sub direcția lui Cezar Baltag, și nici «România literară» a d-lui Nico-lae Manolescu nu au acceptat să publice O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. În schimb, părerea oficială despre profe-sorul de metafizică Nae Ionescu fusese atît de bine mediatizată în acei ani prin revistele bucureștene “România literar㔠și “Dilema” încît chiar și în 2002 ne-a fost dat să auzim o opinie despre  teza de doctorat a filosofului care repeta, ceva mai aproximativ, părerea oficială larg difuzată prin 1994-1995. De bariera impusă părerilor neoficiale ne-am mai lovit și cînd am pus în discuție oportu-nitatea ornamentării gîndirii filosofice a lui Nae Ionescu prin titluri și subtitluri adăugate cu prilejul tipăririi ei. Dl Marin Diaconu (vizat în această problemă) a preferat să nu comenteze opinia noastră în vădit contrast cu poziția sa, deși personal l-am îndemnat să publice o replică la părerea pe care o exprimasem în scris(1). Ulterior însă, ofi-cialul îngrijitor al operelor lui Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu a început să șchioa-pete la capitolul “obiectivității științifice”, făcîndu-se c㠓uită”, din pură întîmplare, contribuțiile noastre din domeniul filosofiei românești (2). Se pare c㠓obiectivitatea științific㔠este, ca și “criminalitatea de război” (3), un termen a cărui definiție este foarte greu de precizat. Fără îndoială, această reacție a îngrijitorului operei lui Nae Ionescu era de așteptat, refuzul dia-logului putînd însemna în ce-l privește o acută lipsă de argumente. Dar și convin-gerea că între el și Nae Ionescu nu este nici o diferență, nici la nivelul inteligenței native, nici la nivelul culturii filosofice. Oricum, calitatea de îngrijitor al textelor unui gînditor de talia lui Nae Ionescu i s-a părut d-lui Marin Diaconu a-i da dreptul de a face un amestec confuz între cele gîndite de el și cele gîndite de întîiul creator de școală filosofică românească.

            Aceeași calitate i-a părut a-i conferi și dreptul de a omite planul de idei alcătuit de Mircea Vulcănescu pentru studiul Spiritualitate. Fapt extrem de uimitor, ținînd cont de notorietatea pasiunii d-lui Marin Diaconu pentru rezumate de idei adăugate din propriul buzunar la prelegerile lui Nae Ionescu. Omiterea planului de idei alcătuit de M. Vulcănescu pentru studiul Spirituali-tate ar avea drept singură explicație faptul că nu i-a plăcut cum a alcătuit filosoful Mircea Vulcănescu acest plan.

            Avînd nemeritata faimă a unui scrupulos bibliograf al scrierilor de (și despre) filosofii români din perioada interbelică, dl Marin Diaconu a dovedit mai puține scrupule în ce privește omiterea scrierilor noastre despre filosoful Nae Ionescu sau despre filosoful Mircea Vul-cănescu. Spre exemplu, în bibliografia inserată în primul volum din Operele lui Nae Ionescu apărut în vara anului 2000 la Editu-ra Crater din București ( p. 74-80) el a “uitat” nenumăratele noastre articole din 1999-2000 despre Nae Ionescu (4) . Și-a “amintit” numai de Pseudo-descoperirea unui pseudo-plagiat, dar s-a gândit să excludă referirea la Nae Ionescu din volumul nostru Atena lui Kefalos (1997, p. 115-119). Să nu se zdruncine cumva părerea perpetuată din comunism (despre Nae Ionescu), pe care o citează de zor din tot noianul de reviste și cărți în care ea a fost prezentată. Atît în cazul lui Mircea Vulcănescu, cît și în cazul lui Nae Ionescu, sau a oricărui alt gînditor de marcă al culturii românești  poziția oficială devine astfel mai “sonoră”(5) decît orice altă opinie. Conform opiniei oficiale privitoare la filosoful  Mircea Vulcănescu, publicarea capodoperei sale în 1983 n-ar fi reprezentat un moment major al filosofiei românești, așa cum am arătat noi în articolul pe care l-am intitulat: Anul 1983 a fost anul “Mircea Vulcănescu”. Această poziție nu a fost însă  exprimată ca atare, întrucît ar fi necesitat referirea explicită la articolul nostru. În schimb, dl Marin Diaconu nota în articolul Mircea Vulcănescu de-a lungul anilor (Cotidianul, Supliment cultural «L.A.I.», 28 oct. 2002, p. 2) că în etapa 1947-1989 «anii ‘80 au marcat un moment important pentru valorizarea critică a lui Vulcănescu»,  întrucât în 1985 el însuși (în calitatea sa de îngrijitor al scrierilor vulcănesciene) a început discuțiile pentru tipărirea acestora. Prin sintagma de “valorizare  critic㔠a operei filosofului, dl Marin Diaconu ar vrea (probabil)  să sugereze că în comunism, chiar dacă nu i s-a publicat opera filosofică, și nu s-a discutat decât sporadic și «literar» despre capodopera sa de gând apărută în 1983, Mircea Vulcănescu ar fi fost o prezen-ță neîntreruptă. Ceea ce ni s-a părut puțin cam exagerat, oricît de pozitiv ar suna o atare afirmație, din păcate lipsită de temei.

            “Receptarea critic㔠de care vorbește dl  Diaconu are darul de a exagera impor-tanța ultimilor zece ani de comunism în care cu chiu cu vai s-au publicat în întregime doar patru texte semnate de Mircea Vulcănescu: despre Freud, despre Pârvan, despre Creangă și despre Dimensiunea românească a existenței . Invocînd un așa-zis “fundal” oferit de ideile lui Lucrețiu Pătrășcanu, sînt amintite, ceva mai delicat, șabloanele ideologiei comuniste. Aceasta deoarece accentul nu cade nici pe autorul primei cărți (Curente și tendințe în filosofia românească, 1946) în care printre filosofii români era trecut  și Mircea Vulcănescu, nici pe opinia pătrășcană, după care Mircea Vulcănescu s-ar înfige în Dumnezeire ca viermele în fruct. În treacăt fie spus, această viziune asupra filosofului (pe care Lucrețiu Pătrășcanu o împărțea cu George Căli-nescu), nu a fost în comunism nicicând comentată, deși aparținuse unui comunist.

            La drept vorbind, pe lîngă oroarea de metafizică definitorie oficialilor acelor timpuri (6), în comunism (și după) s-au tot perpetuat pozițiile grupării («pro-comuniste prin George Călinescu») de la revista “Ka-lende” a anilor treizeci (v. M. Vulcănescu, Spiritualitatea în cultura românească și geneația tînără). Cu atît mai mult cu cît aceste poziții au fost întărite și prin solidaritatea clientelară a filosofilor “raționaliști” strînși în jurul lui Constantin Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu și Mircea Florian, urmați îndeaproape de un N. Bagdasar și un Al. Posescu. Cum bine se știe, recuceririle culturale din domeniul filo-sofiei românești ale perioadei comuniste au vizat în exclusivitate aceste figuri reprezentative ale “filosofiei de catedră”(7).

            În opinia d-lui Marin Diaconu, prin ultima sa perioadă de receptare începută în anii optzeci, “receptarea critic㔠a gîndirii vulcănesciene din vremea comunismului ar dăinui într-o perfectă continuitate pînă în zilele noastre. Ceea ce poate fi adevărat dacă ne gîndim în exclusivitate la sfera “valori-zărilor oficiale”. Cu atât mai mult cu cât în prezentarea receptării gîndirii lui Mircea Vulcănescu în țară, dl Marin Diaconu “o-mite” momentul schimbărilor survenite după decembrie 1989. Or, în calitatea sa de îngrijitor al textelor vulcănesciene, el știe mai bine decît oricine că în comunism filosofului Mircea Vulcănescu nu-i fusese tipărit nici un volum.

            Faptul are totuși o explicație cît se poate de simplă: atît pentru dl Marin Diaconu, cît și pentru alți susținători ai părerilor “oficiale”, momentul 1989 nu a însemnat decât o continuare - în condiții, e drept, diferite, a deznaționalizării culturale dinainte de 1989. Că este ferm convins de aceasta se vede și din ordonarea Reperelor bibliografice și spirituale. 1904-2001 privitoare la Mircea Vulcănescu. Aici nu consemnează ca reper anul 1991 cînd a apărut numărul revistei “Secolul 20” în care s-a inclus Scrisoarea către Vivi Vulcănescu a lui Emil Cioran, ci anul 1988 cînd a început “pregătirea revistei pentru pentru tipar” (v. Marin Diaconu, Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, Ed. Eminescu, 2001, p. 33).

            Încă și mai “memorabil” sunt înregistrate “reperele spirituale” pe care le constituie acele trei volume în care dl Diaconu a pus cu furca scrieri filosofice vulcănesciene. Cu unsprezece ani înainte de apariția lor la  Editura Eminescu, în  dreptul anului 1985 dl Marin Diaconu amintește posterității de.... existența unor  discuții... pe seama proiectatelor volume.... discuții... rămase fără urmări... pînă la abolirea comunismului... și încă șapte ani pe de-asupra...Spre a întregi tabloul, el a mai transcris la secțiunea Valorizări critice și acea părere după care editarea acestor trei volume (ce a durat peste un deceniu!) s-ar fi făcut cu o “grabă inexplicabil㔠(op. cit., p. 154).Cum ușor se poate remarca, premiza continuității neabătute a culturii comuniste este pentru “oficialii” acestei culturi de la sine înțeleasă. Pentru ei, operele persona-lităților marcante ale epocii dinainte de 23 august 1944 (repuse în circulație abia după decembrie 1989, cum s-a întîmplat și cu operele filosofice ale lui Nae Ionescu) n-ar fi fost pînă în 1990 interzise, în ciuda unor aparențe care duceau către asemenea concluzii. Fiindcă numele acestor perso-nalități nu putuseră a fi interzise până într-atât încât să nu mai circule. (Deși, cel mai bine este să nu aflăm azi cam în ce fel circulau ele printre filosofii oficiali!). Și fiindcă operele lor mai erau accesibile în unele dintre marile Biblioteci. (Mai bine să nu ne mai amintim cît erau ele de accesibile!).

            Către crearea unei confuzii cît mai mari în privința libertăților  pe care le-ar fi permis cultura comunistă (8) în legătură cu scoaterea “la iveal㔠a lui Mircea Vulcă-nescu, d-lui Marin Diaconu nu i-a părut de loc nefiresc să considere drept semn al receptării gîndirii filosofice vulcănesciene simpla evocare a figurii filosofului în niște discuții particulare, amintindu-l în cadrul emisiunii radiofonice (în care și-a citit articolul pe urmă publicat în «L.A.I» din 28 oct. 2002) pe filosoful Constantin Floru care (culmea libertății!) putea în comunism să vorbească ce vroia.

            Atît la emisiunea difuzată pe postul de radio “România Cultural” în 14 mai 2002, cît și în tabelul cronologic intitulat  Repere bibliografice și spirituale (1904-2001) din volumul Mircea Vulcănescu.Profil spiritual (Ed. Eminescu, Buc., 2001), dl M. Diaconu a crezut nimerit să prezinte de-a valma aparițiile de (și despre) Mircea Vulcănescu din literatura exilului româ-nesc împreună cu cele din Țară. Aceasta spre a ocoli (probabil) supărătoarea sin-tagmă ce desemneaz㠓cultura comunistă”, trimițînd în subsidiar la existența cenzurii comuniste și la obligația oricărui scriitor notoriu de a se afla în grațiile Partidului Comunist. (Ca să nu mai amintim distru-gerea învățământului filosofic românesc sau decapitarea în pușcării a vîrfurilor spiritu-alității românești ce s-a adăugat unei teribile secete culturale creată artificial prin masacrarea bibliotecilor și prin atenta ur-mărire a tot urma să vadă lumina tiparului).

            Înfățișarea într-o totală indistincție a celor publicate înăuntrul și în afara Țării are și avantajul de a trece sub tăcere faptul c㠓valorizarea” operei vulcănesciene era dincolo de granițele închise lipsită de șabloanele de gîndire caracteristice articolelor despre Mircea Vulcănescu de prin revistele din țară. În fine, înfățișarea acelei “reintegrări” în cultura română a lui Mircea Vulcănescu în perioada cuprinsă între anii 1947 și 1989, care ar fi și acum în plină desfășurare, duce de la sine către excluderea momentului 1983. Așadar, fără alte argumentări, ar reieși că teza pe care noi am susținut-o în articolul intitulat “Anul 1983 a fost anul Mircea Vulcănescu”ar fi nefondată, independent de argumentația noastră (9). Dacă cineva ar căuta totuși să se lămurească în privința celor publicate în mod efectiv înainte și după 1990 din opera filosofică a lui Mircea Vulcănescu, ar ajunge în mod fatal la acea singură concluzie, de care dl Marin Diaconu s-a ferit cît a putut: pînă la abolirea comunismului s-a publicat o unică lucrare  ilustrând poziția filosofică a lui Mircea Vulcănescu. Iar aceasta a fost: Dimensiunea românească a existenței. Or, ea s-a tipărit în întregime tocmai în anul 1983.     Ar mai fi însă o importantă fațetă a problemei văzută în mod “oficial”: Publica-rea în întregime a Dimensiunii românești a existenței n-ar fi fost un eveniment, întrucît n-am avea de-a face cu o capodoperă de gînd filosofic. Asemenea poziție transpare chiar din cele scrise de dl Marin Diaconu, desemnat în Dicționarul de Sociologie (Ed. Univers Encicl., Buc., 1996, p. 316), drept “exegetul” lui Mircea Vulcănescu, în condi-țiile în care “exegezele” sale n-au depășit nivelul acelor comentarii după care filo-soful Școlii sociologice de la București ar fi fost «împotriva lumii orășenești», sau că ar fi adoptat «poziții semănătoriste» (M.V., Cuvinte pt. fratele.., 2004, nota 15, p. 99). Și nici nivelul  precizărilor ideologice de genul că filosoful nu făcea în 1930 distincția care s-a făcut după 1950 între patriotism și naționalism (nota 7, p.97). În planul ideilor, «exegetul» nu pierde ocazia să noteze cum Mircea Vulcănescu se distanțează de  Nae Ionescu exact acolo unde filosoful reprodu-cea poziția Profesorului (op. cit., nota 2, p. 96). 

            În acel număr (M. Vulcănescu) al re-vistei  “Manuscriptum”(1-2/1996) pe care l-a îngrijit, dl Marin  Diaconu se referă la capodopera gîndirii vulcănesciene într-un context mai mult decât de ciudat, ames-tecînd-o într-o înșiruire bibliografică pe care o cuprinde într-o sumară notiță infor-mativă despre Preocupările de etică ale filosofului. Din lista în care este citată și Dimensiunea românească a existenței nu lipsește conferința din 1943, Ce aștept de la școală pentru copiii mei, și nici schița de răspuns la un articol polemic scris de I. Brucăr.

 

NOTE ȘI CONSIDERAȚII MARGINALE

 

            1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Surpriza ultimului curs de metafizică a lui Nae Ionescu, în rev. “Viața Românească”, Anul XCIV, nr.12/1999, p. 136-139; precum și cap. Excurs despre existență, în vol.:Metafizica lui Nae Ionescu,  2000.

            2. De ex., în vol. Mircea Vulcănescu, Cuvinte pentru fratele rămas departe (So-cietatea Română de Radiodifuziune, 2004) pe care l-a îngrijit, dl Marin Diaconu a «uitat» să treacă la Repere biobibliografice și spirituale (p. 120) conferința noastră Mircea Vulcănescu despre codul etic al românului pe care am citit-o la Radio Cultural pe date de 14 martie 2001. Ea «lipsește» și din Bibliografia radiofonică ( p.122)

            3. v. Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Ed. Humanitas, București, 1990, p. 206.

            4. Iată scrierile noastre despre Nae Ionescu pe care “scrupulosul” bibliograf al lucrărilor despre Nae Ionescu s-a “îngrijit” să nu le menționeze: Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos (Ed. Star-Tip, Slobozia, 1997, p. 115-119); Nae Ionescu și gîndirea occidentală contemporană, în rev. “Viața Românească”, Anul XCV, nr.3-4/2000, p. 103-108; Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, în rev. “Viața Românească”, Anul XCV, nr.7-8/2000, p. 176-181; Mitul păcatului originar în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. “Viața Românească”, Anul XCIV, nr.10-11/1999, p. 107-109; Nae Ionescu și Emil Cioran, în rev. “Steaua”, Anul LI,  nr. 7-8, iulie-august 2000, p.76-78; Nae Ionescu și Constantin Noica. Partea întîi, în rev. “Asachi”, nr.136, iunie 2000, p. 9-10 și partea a-II- a, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 137, iulie 2000, p.12; Nae Ionescu și Petre Țuțea, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXIV, Serie nouă, nr. 8 (56) august, 2 000; Nae Ionescu și Vasile Băncilă, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXIV, Serie nouă, nr. 7 (55) iulie, 2 000, p. 43; O inedită perspectivă asupra timpului (Nae Ionescu și Im. Kant), în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 135, mai 2000, p. 7; Unitatea ființei. Un obscur pasaj din discursul platonic asupra “unului” și considerațiile lui Nae Ionescu despre “nimic”, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 138, august 2000, p. 5-6; Căderea în cosmos(I). Robia identității EU=EU și cunoașterea izvorîtă din iubire.Partea I-a, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 139, sept. 2000, p. 5-6 și partea a II-a, în nr. 140, oct. 2000, p.5; Căderea în cosmos (II). Semnificația ontologic-metafizică a principiului creștin al iubirii, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 141, nov. 2000, 6-7; Căderea în cosmos (III). Deosebirea, cu valențe mitice, dintre două atitudini în fața vieții. Partea I-a în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 142/ dec. 2000, 6-7.

            5.v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un “sonor” dicționar, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie 2001, p. 32-33.

            6. v. I. Vasiliu-Scraba, Oroarea de meta-fizică în receptarea operei lui Mircea Vulcănescu, în rev. Asachi, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p. 6-7.

            7. La capitolul “filosofării născute din necesitățile didacticismului”- tratat într-o confe-rință radiofonică pe 17 martie 1930-, Mircea Vulcănescu îi mai mentionează pe Dimitrie Gusti, Alice Voinescu, Mircea Djuvara, Tudor Vianu, Marin Ștefănescu și Petre Andrei (Caracterele filosofării românești contemporane, în vol.: M. Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței. Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Ed. Eminescu, 1996, p. 229). Dl Marin Diaconu a modificat (fără nici o justificare) titlul în: Caracterele FILOSOFIEI românești... Or, tema filosofiei românești fusese abordată de el în conferința  anterioară (12 martie 1930).

            8. De libertățile pe care le-ar fi permis cultura comunistă se arată a fi ferm convins și dl Mircea Iorgulescu. Criticul pare a regreta doar dispăruta represiune: “polimorful conformism postcomunist este chiar mai nociv decît cel din vremea dictaturii, tocmai fiindcă represiunea a dispărut” (Din Atlantida, în rev. “22”, 5-11 febr. 2002). Amintindu-și - cu drag-, de moda “șopîrle-lor”, neobservate, vezi Doamne, în acele vremi în care “altă gîndire” decât cea oficială nu însemna mai mult de o șopîrlă, două, în cine știe ce carte de necitit, dar copios comentată în discuțiile dintre cunoscuți, dl M. Iorgulescu a evocat nemărginirea “posibilității de informare” dinainte de 1990. Cărțile neaflate în circuitul public, ar fi putut fi, pasă-mi-te, “consultate în fondurile documentare ale bibliotecilor uni-versitare și la Biblioteca Academiei, fără nemaipomenit de grele demersuri” (Ibid.). Sigur, nu era greu de scris o cerere de consultare a Fondului Special al Bibliotecii Academiei. Dificilă era doar aprobarea cererii. În funcție de solicitant, ea putea să nu fie dată niciodată, ori să fie dată după săptămîni, luni și chiar ani de zile. Ca să nu mai amintim de imposibilitatea de a ajunge la Fondul Directorial (crema Fondului Special), de care dl M. Iorgulescu probabil că nici n-a aflat, pasionat cum era pe atunci să afle ultimile noutăți de pe piața cea liberă a “șopîrlelor”.

            9. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983, anul “Mircea Vulcănescu”, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXV, Serie nouă, aprilie 2001, p. 38. Simptomatică în privința dificultății de definire a “obiectivității științifice” ne-a părut nu numai cenzurarea numelui nostru în lista bibliografică referitoare la scrierile despre Nae Ionescu, ci și “omiterea” numelui nostru în volumul d-lui Marin Diaconu Mircea Vulcănescu. Profil spiriual (Ed. Eminescu, Buc., 2002 ). În bibliografia lucrărilor despre filosof, cuprinzînd o mulțime de repere ce nu-și justifică menționarea decît prin foarte vagi referiri la Mircea Vulcănescu, dl Marin Diaconu a “uitat” articolele publicate de noi despre filosof. Ba mai mult: a preferat s㠓nu-și aminteasc㔠nici de emisiunea de la Radio România Cultural din 14 martie 2001 , cînd, cu același prilej în care noi am ținut conferința despre “Mircea Vulcănescu și codul etic al românului”, a vorbit el însuși despre Mircea Vulcănescu. Dar iată și articolele noastre despre Mircea Vulcănescu apărute în anii 2000 și 2001: “Scăparea prin tangent㔠sau Constantin Noica și Mircea Vulcănescu, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXV,  Serie nouă, dec. 2001; Mircea Vulcănescu despre “codul etic al românului”, în rev. “Viața Românească”, Anul XCVI, nr. 5-6, mai-iunie 2001, p.254-256; Pe urmele Occidentului ...(Mircea Vulcănescu despre codul moral modern), în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 147, mai 2001, p.6-7; Mîntuirea prin “trecerea în virtual”, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 148, iunie 2001, p.6-7; Un titlu neînțeles: Cuvînt “împreun㔠despre rostirea românească, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 151, septembrie, 2001, p. 6-7; Mircea Vulcănescu. Tabel cronologic (1904-1921), în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 154, decembrie, 2001; Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, în rev. “Viața Românească”, Anul XCV, nr.7-8/2000, p. 176-181; Mircea Vulcănescu într-un “sonor” dicționar, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie 2001, p. 32-33; Oroarea de metafizică în receptarea operei lui Mircea Vulcănescu, în rev. Asachi, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p. 6-7 și, desigur, Anul 1983 a fost anul “Mircea Vulcănescu”, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 146, aprilie 2001.