ISABELA VASILIU-SCRABA

 

NOBLEȚEA UNEI

AVENTURI HERMENEUTICE

 

Alexandru Dragomir despre

 cel mai înțelept atenian

           

            Din volumul Crase banalităță me-tafizice ne-am oprit la un text rezultat dintr-o singură prelegere ținută de Alexandru Dragomir în speranța că aici găsim mai puține intervenții ale editorului. Pe lîngă reconstrucția conferinței din notițele pe care le-a luat, dl G. Liiceanu consemnează că a amplificat doar comentariul despre rolul în-trebărilor lui Socrate în dezvăluirea ina-decvării dintre iluzia științei și realitatea neștiinței. Titlul textului este Întrebare și răspuns (pp 39-50) , iar segmentarea prele-gerii a luat următoarea formă : (I) «Struc-tura modelului întrebare-răspuns» și (II) «Funcția întrebării Socratice». Cele două subtitluri propuse sînt nefericit alese în măsura în care dau impresia că ambele bucăți  s-ar fi înscris  într-o aceeași structură a modelului întrebare-răspuns. De fapt, cum vom vedea în cele ce urmează, avem de-a face cu două modele complet diferite, unul ținând de întrebările științei și altul ținând de problemele filosofiei. În plus, cele două domenii apar cumva reunite către sfârșit printr-o glisare spre epistemologia minus-cunoașterii blagiene, așadar printr-o indi-rectă sugerare a unui nou model de cu-noaștere științifică, diferit de modelul aristotelic.

            În legătură cu amplificarea analizei acelei secvențe din Sofistul (230 b-d) prin care Platon marchează o etapă absolut necesară pentru intrarea pe calea care duce către Adevăratul Bine, trebuie spus că aici Alexandru Dragomir (sau cel care a recon-struit prelegerea), a considerat secvența ca fiind partitura lui Socrate. Or, în dialogul Sofistul (care a urmat dialogului Parmenide), procesul de trecere de la «nu știu că nu știu» la etapa pregătitoare a acelui «știu că nu știu» este descris - deloc întâmplător* -, de către Străinul din Elea (230 b-d) și nu de Socrate. Întrucât epistemologia platoniciană  nu poate pune în paranteză ontologia, dar, mai ales, pentru a înțelege care este dife-rența dintre cele două personaje, unul dătător de seamă pentru «maieutică» și celălalt (Străinul din Elea) pentru domeniul noumenal în care se pregătește să intre cel ce află că nu știe ceea ce credea că știe, deschidem o paranteză spre a lămuri cum este cu idealismul filosofiei platonice. În sesiunea din primul an de studenție (1921-1922), când la examen Mircea Vulcănescu a susținut că filosoful grec ar fi fost idea-list, Nae Ionescu (împrumutând ceva din maieutica lui Socrate), prin întrebări suc-cesive, l-a făcut să recunoască realismul sis-temului platonician. Căci un sistem în care Idea Binelui Suprem reprezintă Adevărata existență  nu poate fi socotit idealist. Mai ales că «materia» este numită de Platon “me on”, non existență (v. Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, 1992). Revenind la dialogul Sofistul nu trebuie uitat că filosoful grec plasa în lumea non-existenței știința «pe bani» a sofiștilor ce se arată dispuși să-i învețe pe alții cum pot ieși din încurcătu-ra unei argumentații care le-ar fi, în cine știe ce moment al vieții, defavorabilă.

            Să vedem însă cam cum arăta o prelegere a lui Alexandru Dragomir. Filo-soful începe prin a comenta o spusă a Sta-giritului după care numărul întrebărilor ar fi egal cu numărul lucrurilor pe care le știm (Analiticele secunde, II, 1, traducere, studiu introductiv și note de Mircea Florian, 1961), punându-i în evidență trei sensuri posibile. Alături de primul sens, cel vizat de Aristotel, în care ar exista o atracție univocă de la răspuns către întrebare, un al doilea sens posibil ar fi cel al atracției de tip reciproc dintre întrebare și răspuns. În acest caz  Dra-gomir observă că răspunsul vizează o întrebare anume fiindcă apare «pe raza întrebării». Reciproc, orice întrebare atrage un răspuns: «când pui o întrebare ești pe o direcție anume și nu pe toate»(Alexandru Dragomir., op. cit, p.40). Cel de-al treilea sens rezultă din observația filosofului că Aristotel vizează situația în care oamenii nu își pun decât acele întrebări la care pot răspunde.

            Urmează descrierea modelului aris-totelic care s-ar încadra în mentalitatea științific iluministă. Aceasta, păstrând modelul întrebare - răspuns în forma sa  com-pactă (a numărului egal de răspunsuri și de întrebări) are în vedere doar goluri de întrebări ce se vor umple după ce vor fi completate goluri  de răspunsuri viitoare.

            Pe lîngă varianta aristotelică, proprie cunoașterii științifice, ar mai fi modelul întrebare-răspuns caracteristic filosofării. Aici orizontul întrebării, de la presocratici încoace nu s-a închis cu nici un răspuns și nici nu se va putea vreodată închide, ori-câte răspunuri ar da filosofii.  Întrebările  lor  întră în domeniul temelor de meditație, așa cum ar fi de pildă, întrebările kantiene despre  originea  lumii sau despre nemurirea sufletului omenesc.

            Modelul întrebare-răspuns nu mai este în acest caz un model compact în care numărul întrebărilor să fie egal cu numărul răspunsurilor, întrucât întrebarea se desprin-de din cuplu și capătă un statut de sine stătă-tor. Dacă răspunsul nu mai este la originea întrebării, atunci care ar putea fi originea acesteia? Pentru că întrebarea (în domeniul filosofiei) nu poate proveni nici din nești-ința absolută și nici din știința absolută. O întrebare de ultimul fel, spune Alexandru Dragomir, ar fi întrebarea pur retorică a lui Dumnezeu: «Unde ești Adame?»

            Dacă nici una din alternative nu stă la originea întrebării din filosofie, atunci ar mai rămâne acea posibilitate pe care o oferă însăși «starea de interogativitate». Într-o asemenea stare, întrebarea se ivește din ea însăși, fără a mai avea nevoie de o altă obârșie plasată în afara ei.

            Dacă ar fi să reluăm firul meditației de până acum am vedea că, după jaloanele filosofiei românești și a celei germane care i-a fost atât de familiară, Alexandru Drago-mir a depășit poziția scientiștilor cu care era în dispute filosofice fostul său profesor, Nae Ionescu, chiar a făcut un popas în preajma acestuia când a vorbit de filosofare și de orizontul mereu deschis al întrebărilor ce intră în lotul filosofiei, pentru ca la sfârșit să ajungă la Heidegger, cu acea «intrare în Fraglichkeit». De acum încolo însă, drumul pe care va merge este drumul său, parcurs alături de cel mai înțelept dintre atenieni, cum l-a numit oracolul din Delfi pe Socrate.

            Primul lucru pe care-l spune Alexan-dru Dragomir în legătură cu Socrate este că acesta avea un anume orizont al întrebărilor, oferit de «ta  megala», de acele întrebări care pot schimba cursul unei vieți omenești. Datorită pericolului ca tinerii să se schimbe, să nu mai fie la fel cum erau înainte de școlirea lor în preajma lui Socrate, s-a și vorbit de faptul că ar corupe mințile celor tineri care stăteau să-l asculte. La aceasta s-a adăugat vina de impietate, de erezie față de religia oficială, Socrate argumentând fără odihnă imposibilitatea identificării, la nive-lul lumii fenomenale, dintre bine și adevă-rata existență.

            Revenind la vorbele lui  Alexandru Dra-gomir (urmând spusele Străinului din Elea) nu trebuie să uităm că cel mai grav lucru este refuzul curățirii spiritului îmbâcsit de iluzia științei.

            Preocupat de întrebările lui Socrate , filosoful român încearcă să nu părăsească terenul cunoașterii, deși la Platon nu se putea face deosebirea dintre substratul ontologic al cunoașterii și modalitatea cunoașterii. Alexandru Dragomir mențio-nează acea știință părelnică, proprie lumii fenomenale. Ea este tocmai știința pe care o posedă oamenii ce sînt prizonieri ai lumii aparențelor. În mitul platonic al peșterii, ei apar înlănțuiți la propriu, cu capatele fixate pe o singură direcție, aceea din care pot vedea în exclusivitate umbrele proiectate pe perete. Maieutica lui Socrate ar urmări să clatine din temelii iluzia acestei pseudo-științe și să evidențieze (pe calea argu-mentelor) falsitatea ei. În acest scop atenia-nul cel mai înțelept dintre toți atenienii apelează la partea rațională a tinerilor dispuși să-i asculte întrebările și să consim-tă că nu știu când sînt aduși în situația de a alege între teze care se bat cap în cap (vorba lui Blaga: în aporie nu poți rămâne la nesfârșit).

            În fine, procesul acesta implică purificarea minții și «descătușarea» din acea siguranță de sine pe care o oferă ademenitoarea  iluzie de a fi -fără prea mare efort- în posesia celei mai autentice cunoașteri.

            Urmându-și gândul despre structura modelului întrebare -răspuns, Alexandru Dragomir accentuează asupra importanței acestei prime etape pregătitoare, observând că ea este legată de însăși condiția umană. Omul, plasat fatalmente în «intervalul» dintre  «nu știu că nu știu» și «știu că nu știu» este la mijloc de rău și bun.

            De aici, adică dinaintea momentului de curățire a spiritului, Alexandru Dragomir se întoarce la modelul aristotelic de la care a plecat, pentru că (dacă ar fi să ne luăm după cele publicate în Crase banalități metafizice) nu a intenționat nici un moment să părăsească zona intermediară care «îl plasează pe om în interval». Împreună cu Blaga, pe care nu-l invocă în mod expres, Alexandru Dragomir pune la  temelia crea-ției științifice orizontul misterului pe care l-ar dechide descoperirea neștiinței inițiale: «pornind de la faptul că nu știe, omul clădește ceva, o ia de la zero și își face un drum» (p. 48). El nu uită să amintească de progresul cunoașterii științifice și de crasa ignoranță a binelui și răului ce se poate constata la cei care utilizează cuceririle științei și tehnicii. În ultima frază, în care îi atribuie lui Socrate descoperirea ritului kathartic de conștientizare a neștiinței, Alexandru Dragomir vorbește de dogma-tismul ce confiscă  spiritele care persistă în doxosophie (în știința părelniciei) refuzând categoric acea purificatio mentis de care au atâta nevoie. “Căderea  în  sensibilitate” cu care Alexandru Dragomir pare a-și încheia prelegerea din septembrie 1986,  devine  astfel un  indiciu al nobleței aventurii sale hermeneutice desfășurată în cerc foarte restrâns, pentru uzul unor dogmatici.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

_______

 *v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star Tipp, 1999.